PSD și marea fandoseală

PSD și marea fandoseală

Liderii social-democrați își dau seama că alegerile viitoare nu sunt chiar așa de departe cum o arată cifra de 2,5 ani și, din nenorocire, PSD nu poate fructifica participarea la guvernare împreună cu PNL pentru a satisface onor clientela politică și propriul bazin electoral. Singura lor șansă este să se agite, să arate preocupare, grijă maximă pentru nivelul de trai al categoriilor defavorizate de soartă, de pofta de muncă. Așa că trebuie să se vadă că partidul a vrut, s-a zbătut, dar s-au opus afurisiții de liberali în frunte cu Florin Cîțu, cel ce bagă bățul prin gard și-i hărățește pe marii specialiști precum Orlando Teodorovici care „vor să facă ceva pentru România“.

Ei, să nu vă închipuiți Dvs. că se vor apuca peste noapte de reforme radicale sociale, economice…, visul lor neostoit fiind să crească pensiile, să crească salariile mici, salariul minim pe economie, să plafoneze prețurile la alimente și la carburanți, să scadă dobânzile la credite… că e vreme de criză, inflația e mare, vai de noi. Visează parale de dimineață până seara, uneori și spre miezul nopții, iar apoi vin în studiouri TV, mai ales la ore de vârf, și se dau rotunzi cu mărețele lor intenții și, evident, viitoare realizări.  

Au și soluții „minune“, zice dl Teodorovici, fost ministru la Finanțe! El propune nici mai mult nici mai puțin decât scăderea prețului benzinei și al motorinei de la aprox. 10 lei la 5,5 lei fără a ne spune cine plătește ceilalți 4,5 lei în completare la prețul real. Fiindcă totuși prețul de 10 lei e stabilit de piață în funcție de legile statului român și de costul materiilor prime. Iar orice scădere a taxelor, a prețurilor trebuie compensată prin bani care urmează a fi luați de undeva, altfel piața românească rămâne fără petrol. Povești cu „luăm de la pod și punem la punte“ ne spun social-democrații de 32 ani, motiv pentru care România e codașa Europei la nivel de trai și dezvoltare economică.

O altă „soluție“ vânturată zilnic de dl Marcel Ciolacu, liderul PSD, este impozitarea bogăției, a proprietăților, a multinaționalelor, a capitalului mai ales străin, dar soluția aceasta a mai fost încercată în lungile perioade ale guvernărilor pesediste, iar rezultatul a fost altul decât cel scontat: investițiile au scăzut, capitalul a emigrat spre zone mai binevoitoare, bogații și-au transferat banii în paradisurile fiscale offshore și statul a încasat și mai puțini bani, șomajul și inflația părăduind și bruma de venituri la bugetul statului.

Se bate mărgica zilnic prin studiourile televiziunilor de casă cu creșterea pensiilor, mai ales a celor mici. Tema aduce rating respectivelor televiziuni, așa că oricând deschizi televizorul dai de aceleași figuri plesnind de sănătate și trai bun și cu vârste „frumoase“ care „vin cu soluții“ rapide de bunăstare pentru bieții pensionari, vânzându-le ca de fiecare dată pielea ursului din pădure. Dar nici le bate nimeni obrazul.

Însă, ca să mai prindă ceva suflu în sondajele de opinie, liderii PSD pun din nou pe tapet impozitarea pensiilor și a salariilor mai mari decât ale președintelui României, durerea lor fiind inclusiv pensiile speciale de ei înșiși create cu ani în urmă, numai că legi cu conținut asemănător au picat la Curtea Constituțională pe motiv de discriminare. Evident că reluarea tematicii pensiilor speciale dă bine la electoratul lor, dar susținătorii știu din capul locului că o asemenea măsură nu are șansa intrării în legalitate.

Necazul cel mare al liderilor PSD e că nu sunt bani disponibili pentru pomeni electorale în bugetul actual consolidat, până acum reușind cu ceva vouchere și cadouri pentru defavorizați, situație care cum-necum a trecut de Executiv și deciziile au intrat în plată. Numai că e prea puțin.

Dar oare liberalii, specialiștii Băncii Naționale și ai mediului de afaceri se opun ei așa doar ca să facă în ciudă PSD? Ori au argumente serioase: nivelul de trai nu poate crește la nesfârșit înglodând țara în datorii și stimulând consumul public, ci numai prin investiții și dezvoltare economică, prin creșterea productivității muncii. Și în plus printr-o politică monetară chibzuită și creșterea procentelor de încasare a banilor din taxe și impozite.

Petru Tomegea

Un taliban, doi talibani…

Un taliban, doi talibani…

De câteva săptămâni, presa, spațiul public au o plăcere soră cu Covid-ul de a folosi cuvântul „taliban“, numai că sensul nu prea are legătură cu realitatea: la origine, talibanii sunt studenți la teologie, dar folosiți cică de capitalul islamic-musulman spre a instaura un Emirat mai întâi și apoi Marele Califat (Universal): „și va fi o singură turmă și un singur păstor“ (Ioan 10-7, Galaction). 

Pentru asta talibanii au nevoie de un Alexandru Macedon care să supună toate popoarele lumii și să proclame abolirea democrației, a dictaturii, a tiraniei și a…  muzicii, a tuturor legilor, inclusiv a Constituțiilor, a Proclamațiilor și întoarcerea la societatea tribal-feudal-sclavagistă multilateral nedezvoltată și monosexuată, femeile fiind ținute numai de prăsilă și nu mai puțin de trei, după puterea fiecărui taliban. Idealul lor civilizatoriu înseamnă dispariția științelor, a artelor și a culturii, arderea tuturor cărților lumii în afară de Coran și istoriile sacre ale lui Mahomed, interzicerea, raderea de pe fața pământului a oricărei alte religii și monumente, și biserici, și credincioși în numele atotputernicului Allah. (N-am crezut să existe un Dumnezeu care să vrea moartea celor de altă religie și care să instaureze o nouă credință prin viol, tortură și asasinat în masă).

Am cules crâmpeiele, gândurile, spaimele, îngrozirile, ideile, relatările de mai sus de pe rețelele de socializare, din interviuri radiotelevizate, din piață în timp ce căutam castraveți cu 3 lei kg și barabule cu 1 (un) leu. Și cum a durat ceva timp, mi-am adunat întreg materialul articolului de față. I-am dat oarece formă inteligibilă.

Însă, nu vă fie cu supărare, talibani avem și noi, dar nu ca afganii, ci ca românii. Ion Cristoiu scrie că armata (de talibani) intrată în Kabul este una de profesioniști(!), de oameni care știu ce au de făcut, iar eu, văzându-i cu degetul pe trăgaciul Kalașnikovului, mi-am dat seama imediat că fosta bulină roșie are dreptate: nu oricine își poate ucide semenii cu sânge rece. De profesioniști ce sunt, femeile afgane își zvârl copiii peste ziduri spre soldații americani ca măcar mititeii să scape de „binefacerile“ Emiratului.

La noi, „taliban“ a început să însemne un fel „Gică Contra“, unul care, orice ai zice și ai face, el se opune: spun oamenii de știință, medicii renumiți, cercetătorii… că SARS-CoV-2 ucide, iar morții se înmulțesc din nou și e nevoie de vaccin să se salveze omenirea, talibanii noștri se opun, țipă împotriva guvernanților, a doctorilor, a ocultei mondiale, interesul lor, se vede tot mai clar, fiind să moară cât mai mulți semeni, între care, fără nicio îndoială, cei mai mulți vor fi nevaccinații, deci și ei înșiși. Așadar luptă abraș pentru dreptul de a muri și a-i infecta pe semenii lor, iar eu nu înțeleg în ruptul capului ce li s-a întâmplat cu rațiunea.

Sunt și voci, precum a lui Ion Cristoiu + discipolii, care le dau dreptate talibanilor: cică vor să-și salveze poporul și credința, dar, în afara acestor originali cu orice preț, nimeni nu înțelege cum se poate ca libertatea dăruită la naștere în mod egal fiecărei ființe umane de către bunul Dumnezeu să fie interzisă pentru peste 50% din populație, adică femeilor, iar talibanii, tot în numele lui Dumnezeu, să aibă drept de viață și de moarte asupra multelor soții și a „necredincioșilor“.

Cu vreo trei decenii în urmă, ni se predica la învățământ politic că Afganistanul va fi o excepție, ca și alte țări islamice din Asia: va intra în comunism direct din feudalism, ceea ce Marx – Engels – Lenin, vai! nu prevăzuseră. Ba chiar URSS susținuse cu armatele, cu tancurile sale Partidul Popular Democrat din Afganistan (comunist) din 1979 până în 1989, fiind nevoiți să se retragă ca și americanii și să abandoneze cu mult mai multe victime transformarea „pe cale socialistă“ a triburilor afgane.

Nu știu dacă viitorul statului afgan va fi sau nu taliban (islamist), chinez, rus ori pakistanez, dar mi-e foarte clar că de cultura și civilizația Afganistanului, de școlile, universitățile și sportul lor nu se va mai auzi câteva decenii, singurele vești fiind despre răscoalele împotriva talibanilor, căci afganii simpli iubesc libertatea.

Petru Tomegea

Social-democrația românească a rămas fără partid

Social-democrația românească a rămas fără partid

Pe scena noastră politică au loc transformări greu de anticipat, poate din pricina pandemiei, poate din pricina lipsei oamenilor politici de anvergură, cert este că poporenii nu mai dispun de un partid social-democrat, ci de o formațiune de politicaștri oportuniști pe care nu-i mai leagă altceva decât conectarea prin orice mijloace la robinetele cu bani ale bugetelor publice, acumularea de funcții, avere și, bineînțeles, distrugerea alternativei, desființarea rivalilor. Ba am putea afirma fără exagerare că social-democrația clasică este întoarsă pe dos. De demonstrat.

1. În orice țară, social-democrații îi protejează pe cetățeni, dar PSD a fost de la început împotriva deciziilor de impunere a purtării măștilor și de internare a (a)simptomaticilor, activitatea din spitale fiind catalogată ca tortură, iar medicii ca torționari. În plină pandemie, au obstrucționat activitatea guvernului de a gestiona relațiile dintre bolnavi cu noul Coronavirus și restul societății. Azi acuză Guvernul Orban tocmai de cele susținute de ei cu câteva luni în urmă.
2. Social-democrații din țările democratice serioase și-au pus la punct un sistem complex de asistență socială, dar în România și-au fidelizat clientela politică prin salarii și pensii nesimțite, de zeci de ori mai mari decât ale marii majorități a lucrătorilor, plângând cu lacrimi de crocodil pe umerii săracilor și ai pensionarilor amărâți. În loc să aplice principiul contributivității, au împovărat bugetele publice cu noi și noi privilegiați. În continuare, amână legea impozitării respectivelor pensii, făcându-se că nu e din pricina lor, deși au majoritatea în Parlament. A nu se uita nici întregi categorii de salariați avantajați prin pensionare începând cu 40 de ani, că se sperie gândul.
3. Social-democrații, fiind un partid de stânga, își protejează pretutindeni lucrătorii, șomerii, cetățenii prin politici antiinflaționiste, prin grija față de resursele țării, nu și în România, unde, dacă s-ar aplica legile lor de mărire a pensiilor cu 40 %, a salariilor de la catedră cu 25 %, a dublării alocațiilor pentru copii, a altor măriri și pomeni, țara ar intra în incapacitate de plată.
4. Politica social-democrată în domeniul Justiției este una umanitară, punând accent pe dreptate și egalitatea în fața legii, pe eradicarea corupției, dar PSD a acționat pe față în favoarea corupților, a infracționalității, eliberând din închisori peste 22 000 de criminali, violatori, tâlhari de drumul mare, corupți, mulți după ce au scris cărți, deși analfabeți funcțional. Căci pentru ei mereu victimele sunt mai puțin importante decât condamnații.
5. De obicei, social-democrații au grijă de minorități, de exclușii social, de marginali, dar PSD îi acuză pe contracandidații lor la alegeri că sunt străini, că nu au copii, că sunt antiromâni, spioni ai altor state, susținuți de dușmanii României, de oculta mondială…
6. În toată lumea, social-democrații militează pentru libertăți cetățenești, pentru dreptate și egalitate, pentru dreptul la opinie, în schimb ai noștri au plătit polițe grele celor ce protestează, organizând campanii de denigrare a protestatarilor, inclusiv pedepsirea exemplară a lor cu ajutorul organelor de forță ale statului, Poliție, Jandarmerie sau prin încurajarea altor categorii sociale, a galeriilor de fotbal împotriva lor. Vezi protestele diasporei și măcelul din 10 august 2018.
7. În Uniunea Europeană, social-democrații se zbat pentru dezvoltare economică și socială echilibrată, pentru coeziune, în timp ce PSD se manifestă împotriva integrării în UE, fiind la un pas de excluderea României din rândul democrațiilor europene pe vremea forțosului Liviu Dragnea, azi încarcerat.
         E tot mai clar că PSD și-a abandonat culoarul favorizant al social-democrației europene, îndreptându-se spre spre o zonă gri, iliberală, eventual către conservatorism. De aceea, nu e departe ziua când locul îi va fi luat de o altă formațiune, poate socialistă, poate tot social-democrată, ambele din spectrul de stânga, care să recupereze importantul lor bazin electoral.

Petru Tomegea

Nimicul și elicopterul

Nu cred că s-a mai văzut vreodată așa o împerechere bizară de cuvinte în titluri, la fel cum nu cred că s-a mai văzut altundeva decât în România o împerechere de fapte politice mai bizare ca acum. Cu toate acestea, bizareriile politice continuă: deși social-democrația este o ideologie care împletește guvernarea în vederea bunăstării clasei muncitoare, a celor mulți cu dezvoltarea economică fără de care bunăstarea nu este posibilă, la noi actul de conducerea a statului se concentrează de peste doi ani numai și numai asupra aducerii Justiției în curtea unui jupân. Și asta cu toate că, în doctrina social-democrată, justiția trebuie să fie egală pentru toți, iar dreptatea trebuie înfăptuită conform legilor democratice.
Deși actuala majoritate a câștigat dreptul de a guverna România, măsurile luate de la alegeri încoace îi privesc preferențial pe liderii de partid implicați în dosare penale și abia apoi pe poporenii aflați în situații grele. Defavorizații beneficiază de fel de fel de măriri salariale și pomeni electorale, fiindcă votul lor este important. De aceea și cred ei că partidul este salvatorul României, singurul care poate face față străinătății dușmănoase, multinaționalelor jefuitoare și Europei colonizatoare.
Dar chiar și așa, la ultimul miting electoral de la Iași, înconjurată de atâta „dragoste” a sărăcenilor, social-democrația noastră nu știa pe unde să iasă din clădirea teatrului Luceafărul, clădire care nu era dotată cu terasă exterioară pentru elicopter precum Comitetul Central al PCR.
Liderii social-democrați s-au ascuns de strigătele protestatarilor folosindu-se de bruiajul fanfarei, iar baia de mulțime a fost ratată. Dovadă clară că social-democrația nu mai este „cea mai iubită dintre pământeni”, cum își cântă ei înșiși în strună de atâția ani. Ceea ce mă face să cred că, în contrast cu situația din stradă, social-democrații români reeditează la altă scară situația tulbure a PCR și a lui Nicolae Ceaușescu dinainte de revoluție.
În lipsa elicopterului, s-a apelat la laude asupra activității de guvernare, asupra „mărețelor realizări”, repetându-se la nesfârșit verbul „v-am dat”, că doar atât contează, iar la dialogul cu propriul electorat social-democrația „a mers până la capăt” unde a dat de nimic și nu e vorba de filosofia nimicului.
Adică, după o voce îndrăzneață din public, nu s-a ales nimic din programul – capodoperă de guvernare, acela explicat cu atâta convingere „cu creionul pe hârtie” în trecuta campanie electorală. Cuvântul „nimic” a scos social-democrația din minți și s-a trecut la injurii. Deși, în țările cu ștaif democratic, social-democrații sunt cunoscuți ca politicieni manierați. După care „nimicul” a devenit viral pe rețelele de socializare și acolo a rămas.
Numai că a mai apărut ca din senin un fapt: un fost votant social-democrat nu a mai vrut să dea mâna cu hoții aflați în plină baie de mulțime, iar gestul său a trezit stupoare și nedumerire. Și asta fiindcă faptul acesta ireverențios coincide cu strigătele protestatarilor de mai bine dedoi ani încoace. De aceea, o întrebare trebuie pusă: Încotro o ia social-democrația românească? Nu cumva costumul de gală european a fost schimbat pe surtucul pătat al formațiunii dinainte de 1989, dar bine înfipt acum la (re)sursele bugetare ale întregului popor? Nu cumva se repetă situația PCR care era orice numai partid socialist modern nu?
Așa era și atunci: de la tribuna oficială măreții tovarăși perorau zilnic că socialismul urcă spre zenit în zbor, dar la Alimentara nu găseai decât tachi-muri și frații Petreuș, în casă era frig ca afară, iar granițele erau închise. Mai țineți minte butada: „ce e mai rece ca apa rece? Apa caldă!” În schimb aveam în frunte un lider mondial, „erou între eroii neamului”, fără de care, cică, ar fi fost vai de capul României și nu se putea face nimic pe mapamond. Ne mândream că România făcea parte din lumea a treia și-i aveam prieteni pe tovarășii sovietici, chinezi, coreeni și vietnamezi.
Ceea ce e mai greu de înțeles e cum s-a ajuns din nou la faza elicopterului, la rugăciunile servitorilor cu lacrimi în ochi către liderul suprem să nu-i abandoneze… Mai e doar un pas până la faza: „am fost un dobitoc!”

Petru Tomegea

PSD nu mai vrea să fie partid de mase?

O importantă schimbare politică are loc sub ochii noștri fără ca „poporul pesedist”, „clasa muncitoare”, „românii”, să reacționeze, iar această schimbare va avea urmări serioase: sărăcimea, mulțimile pensionarilor amărâți, masele populare, cuvinte cu care ne rușinăm acum, rămân fără reprezentare politică în Parlament întrucât PSD nu mai este un partid de mase. Nu o declară însă fățiș, temându-se să nu-și risipească bazinul electoral, dar adevărul nu poate fi altul. De demonstrat.
Firește, schimbarea nu se produce brusc. Social-democrații continuă să subvenționeze păturile sărace prin ajutoare sociale, e drept, de 4-5 ori mai puțin, proporțional vorbind, decât în țările dezvoltate. Continuă, de asemenea, subvenționarea mascată sau pe față a multor întreprinderi de stat cu probleme de management și eficiență economică, mai ales din domeniile mineritului, energiei, dar susține și varianta opoziției de a-i pune pe stipendiați la muncă. Mass-media sunt pline de imagini în care jandarmii participă la deszăpezire, la înlăturarea efectelor generate de intemperii, în timp ce asistații sociali stau cu paharul în mână la crâșmă.
Care sunt dovezile ca PSD s-a săturat să fie perceput ca partid al clasei muncitoare, al maselor, un partid de esență socialistă?
1. Actuala majoritate intervine în dinamica relațiilor de producție de partea capitalului și a patronatelor, mutând povara fiscală pe umerii angajaților. Ba mai mult, de fiecare dată ieșirea din crizele de ei înșiși provocate se face tot pe spinarea clasei muncitoare, căci în România munca este drastic impozitată.
2. PSD politizează tot sectorul bugetar, inclusiv justiția, cu scopul de a beneficia de imunități și privilegii, în timp ce poporenii vor o clasă politică harnică, cinstită, curată, iar corupții, hoții, jefuitorii banului public să fie pedepsiți conform legilor în vigoare asemeni tuturor celorlalți cetățeni cu drepturi egale.
3. Poporenii vor să fie în Uniunea Europeană în marea lor majoritate, au încredere că fondurile UE pot scoate România din sărăcie, iar liderii actualei majorități o cotesc fără să anunțe spre trilaterala de la Visegrad la remorca Ungariei și a Poloniei care contestă aproape tot ce vine de la CE. Deja s-au făcut primii doi pași spre Romexit: Curtea Constituțională se dezice de UE, iar Guvernul acuză Comisia europeană de ingerințe în justiție, deși legea UE bate constituțional legea românească. Așadar până la activarea art. 7 nu mai e mult.
4. Mulțimile vor libertate și democrație, vor corectitudine și responsabilitate, iar PSD ne trage spre autoritarism și iliberalism ca în Ungaria și Polonia. Puterea actuală e mare admiratoare a sultanului turc Erdogan.
5. Noi vrem educație, sănătate, autostrăzi, iar liderii actualei majorități nu sunt în stare să ni le ofere, nu au niciun interes („Țara te vrea prost!”) sau vin cu paliative, aruncând vina pe acarul Păun și dezastruoasa moștenire.
6. Bazinul electoral de stânga vrea să fie reprezentat de un partid meritocratic și transparent, în care să troneze principiul egalității de șanse, iar liderii oferă un partid construit piramidal, singurul decident fiind liderul suprem, cel ce îl și conduce doar cu oamenii măriei sale. Poporenii nu au nevoie de un partid secretos care-și negociază interesele pe la colțuri, pe sub mese cu oricine, corupt, necorupt, nu contează.
Toate cele șase puncte de mai sus dovedesc faptul că scena politică românească, eșichierul politic s-au dezechilibrat totalmente, lăsând fără reprezentare electoratul de stânga, încă majoritar, moment ideal pentru apariția unui adevărat partid socialist. Privind la personajele gata de start, am o uriașă strângere de inimă. În fond, nu așa a câștigat Emanuel Maron alegerile din Franța?
Nu este exclus ca tocmai din această pricină să asistăm la atâta manipulare în spațiul public, la abaterea atenției de la adevăratele probleme ale societății românești, tocmai ca să împiedice coagularea unei mișcări sănătoase de stânga, căci PSD, oricum ai da-o, a eșuat.

Petru Tomegea

PSD nu mai vrea să fie partid de mase?

O importantă schimbare politică are loc sub ochii noștri fără ca „poporul pesedist”, „clasa muncitoare”, „românii”, să reacționeze, iar această schimbare va avea urmări serioase: sărăcimea, mulțimile pensionarilor amărâți, masele populare, cuvinte cu care ne rușinăm acum, rămân fără reprezentare politică în Parlament întrucât PSD nu mai este un partid de mase. Nu o declară însă fățiș, temându-se să nu-și risipească bazinul electoral, dar adevărul nu poate fi altul. De demonstrat.
Firește, schimbarea nu se produce brusc. Social-democrații continuă să subvenționeze păturile sărace prin ajutoare sociale, e drept, de 4-5 ori mai puțin, proporțional vorbind, decât în țările dezvoltate. Continuă, de asemenea, subvenționarea mascată sau pe față a multor întreprinderi de stat cu probleme de management și eficiență economică, mai ales din domeniile mineritului, energiei, dar susține și varianta opoziției de a-i pune pe stipendiați la muncă. Mass-media sunt pline de imagini în care jandarmii participă la deszăpezire, la înlăturarea efectelor generate de intemperii, în timp ce asistații sociali stau cu paharul în mână la crâșmă.
Care sunt dovezile ca PSD s-a săturat să fie perceput ca partid al clasei muncitoare, al maselor, un partid de esență socialistă?
1. Actuala majoritate intervine în dinamica relațiilor de producție de partea capitalului și a patronatelor, mutând povara fiscală pe umerii angajaților. Ba mai mult, de fiecare dată ieșirea din crizele de ei înșiși provocate se face tot pe spinarea clasei muncitoare, căci în România munca este drastic impozitată.
2. PSD politizează tot sectorul bugetar, inclusiv justiția, cu scopul de a beneficia de imunități și privilegii, în timp ce poporenii vor o clasă politică harnică, cinstită, curată, iar corupții, hoții, jefuitorii banului public să fie pedepsiți conform legilor în vigoare asemeni tuturor celorlalți cetățeni cu drepturi egale.
3. Poporenii vor să fie în Uniunea Europeană în marea lor majoritate, au încredere că fondurile UE pot scoate România din sărăcie, iar liderii actualei majorități o cotesc fără să anunțe spre trilaterala de la Visegrad la remorca Ungariei și a Poloniei care contestă aproape tot ce vine de la CE. Deja s-au făcut primii doi pași spre Romexit: Curtea Constituțională se dezice de UE, iar Guvernul acuză Comisia europeană de ingerințe în justiție, deși legea UE bate constituțional legea românească. Așadar până la activarea art. 7 nu mai e mult.
4. Mulțimile vor libertate și democrație, vor corectitudine și responsabilitate, iar PSD ne trage spre autoritarism și iliberalism ca în Ungaria și Polonia. Puterea actuală e mare admiratoare a sultanului turc Erdogan.
5. Noi vrem educație, sănătate, autostrăzi, iar liderii actualei majorități nu sunt în stare să ni le ofere, nu au niciun interes („Țara te vrea prost!”) sau vin cu paliative, aruncând vina pe acarul Păun și dezastruoasa moștenire.
6. Bazinul electoral de stânga vrea să fie reprezentat de un partid meritocratic și transparent, în care să troneze principiul egalității de șanse, iar liderii oferă un partid construit piramidal, singurul decident fiind liderul suprem, cel ce îl și conduce doar cu oamenii măriei sale. Poporenii nu au nevoie de un partid secretos care-și negociază interesele pe la colțuri, pe sub mese cu oricine, corupt, necorupt, nu contează.
Toate cele șase puncte de mai sus dovedesc faptul că scena politică românească, eșichierul politic s-au dezechilibrat totalmente, lăsând fără reprezentare electoratul de stânga, încă majoritar, moment ideal pentru apariția unui adevărat partid socialist. Privind la personajele gata de start, am o uriașă strângere de inimă. În fond, nu așa a câștigat Emanuel Maron alegerile din Franța?
Nu este exclus ca tocmai din această pricină să asistăm la atâta manipulare în spațiul public, la abaterea atenției de la adevăratele probleme ale societății românești, tocmai ca să împiedice coagularea unei mișcări sănătoase de stânga, căci PSD, oricum ai da-o, a eșuat.

Petru Tomegea