Un fost președinte înamorat

Cine a lipsit din țară în ultimele două-trei luni nu poate să nu rămână surprins de ce se întâmplă pe scena politică, iar concluzia va fi că, deși Traian Băsescu și-a încheiat mandatul pe 21 decembrie, iar Elena Udrea a pierdut categoric alegerile prezidențiale, în România tot ei sunt personajele principale. Tot ei fac agenda publică, tot în jurul lor roiesc reporterii și televiziunile, tot ei fac combinații la vârful politicii.

Istorii degeaba

Am revăzut cu ochii minții ce s-a întâmplat după alegerile prezidențiale, 2000 și 2004, dar nu am găsit niciun precedent. Am observat că atât Ion Iliescu, dar mai cu seamă Emil Constantinescu s-au retras cu modestie și înțelepciune din prim-plan, lăsând loc altor competitori, mai tineri, mai proaspeți. Ce-au avut de spus și de făcut s-a întâmplat în mandat. Mai departe, activitatea lor a devenit deotată istorie, arhivă, iar asta nu mai ține de politica propriu-zisă decât ca știință, nu practică.
M-am interesat de astfel de precedente în Occidentul civilizat, să văd cum au evoluat post-mandat și alți foști președinți sau șefi de stat, însă am observat același lucru: s-au retras să mediteze în liniște, eventual după ceva anchete judiciare, pregătindu-se, de regulă, pentru scrierea memoriilor. E singura activitate care cadrează cu înălțimea și respectul demnității avute. În afară de Rusia și Lumea a Treia, președinții nu acceptă decât funcția de senator pe viață, acolo unde legea le dă dreptul.

Coborârea de pe soclu

Or pe Traian Băsescu, se vede treaba, îl chinuie remușcările: fie vrea să revină la vârful politicii fiindcă nu făcut tot ce și-a propus și i-a mai rămas ceva important, fie are de plătit niște polițe ori are de apărat o cauză, el însuși mărturisind preocuparea pentru soarta Elenei Udrea. Omenește vorbind, atitudinea sa poate fi de înțeles, are o slăbiciune pentru fosta-i șefă de cabinet și vrea s-o scape de asaltul DNA. Chiar dacă în întregul său mandat a făcut din această secție a Parchetului și din „draga de ANI” idealul său politic, ocrotindu-le de influențele și intervențiile politicienilor.
Politicește însă atitudinea lui Traian Băsescu trezește nedumeriri: după funcția de președinte, cea mai înaltă demnitate publică românească, e pregătit să se coboare la aceea de ministru sau prim-ministru? Ca om o poate apăra cât vrea pe Elena Udrea, dar ca politician, gestul său e condamnabil: mai ieri tuna și fulgera împotriva celor ce făceau zid în jurul corupților, iar acum își trădează vechile proiecte, idealuri și susțineri?

Nu te supăra, frate!

Asemănătoare este și situația Elenei Udrea. Ca fost ministru al Dezvoltării și Turismului, a avut pe mână cel mai mare buget. Ce a făcut cu el cercetează în aceste zile DNA. Dar, arestul și cercetarea justițiarilor n-ar trebui să-i schimbe părerile despre Justiție, nici să amestece SRI în necazurile sale cu procurorii, nici să-l acuze pe generalul Coldea că are nu știu ce cu persoana sa.
Cu atât mai mult cu cât partidele prin care a trecut, sub atenta supraveghere a mentorului său, Traian Băsescu, au creat sistemul repudiat acum. Fiindcă nu pot crede că sistemul a fost bun atât timp cât s-a referit la alții și rău când e vorba de sine.

Când amesteci fișa postului cu viața personală

Partea cea mai urâtă este alta: în ultimele apariții publice am descoperit alt Traian Băsescu ușor de influențat de către „ o sursă alternativă de informații”, unul care a aruncat președinția în derizoriu, gata să-l sfârtece pe cel ce-i pusese gând rău femeii visurilor sale, Elena Udrea, e vorba de adjunctul directorului SRI, Florian Coldea, bănuit că ar fi în spatele montajului fotografic de la Paris. Un Traian Băsescu care, vorba cuiva, a fost un președinte pentru sine, nu pentru România.
Colac peste pupăză, descoperim un președinte înamorat până peste cap, căzut și el ca atâția alții sub farmecele Elenei Udrea, creația sa politică cea mai grozavă, cum însuși o mărturisește, o bună explicație pentru excesele sale berbante de tipul „capului în gură” sau pentru actele sale autoritariste. Dacă mai adăugăm și informațiile din dosarele DNA despre celelalte ”legături primejdioase” cu sistemele de spoliere a banului public, „se sparie mintea”, vorba cronicarului.

Petru Tomegea

Ofensiva DNA nu e suficientă

Cine urmărește sistematic informațiile oferite de mass-media nu se poate să nu-și dea seama de un paradox: cu cât Departamentul Național Anticorupție își intensifică eforturile, făcând, cu spectacolul aferent, tot mai multe și mai importante descinderi și arestări, cu atât mai mult infracțiunile economice se înmulțesc, ceea ce nu e deloc încurajator.
Și așa principalele știri și evenimente din presă sunt legate în principal de lupta procurorilor DNA împotriva corupției, iar ceilalți făcători de agendă publică abia mai reușesc să strecoare și ei ceva notabil: finala Simonei Halep, Congresul PMP, vizita lui Chuck Hagel și a trei senatori americani…

România – raiul corupților?

Firește că înspăimântă evoluția criminalității economice în România, dar neputința DNA, a Parchetului, a Poliției, a Fiscului și a serviciilor secrete implicate în această bătălie de a ține sub control fenomenul infracțional generează confuzie și frustrare, iar perspectiva deloc optimistă va duce la pierderea Puterii de către actuala coaliție de guvernământ. S-a întâmplat la fel și cu guvernele Boc și Ungureanu.
Trebuie spus din capul locului că situația din România nu este una singulară, cu ea confruntându-se după război majoritatea statelor democratice. Cum au scăpat aceste țări din ghearele mafioților? Lecțiile lor ar fi trebuit învățate demult de toate organele românești implicate în stârpirea hoției: printr-o educație masivă a celor păgubiți mereu, adică a producătorilor și a posesorilor de bunuri și prin închiderea robinetelor risipei de către stat, guvern, instituții, organizații cetățenești, comunități locale.

Ori, ori…

Fiindcă statul e condus prin legi de către Parlament, ei bine, în caz de eșec cineva trebuie să-și asume răspunderea și incompetența: fie legile sunt proaste, lipsite de rezultate, fie Executivul e slab, iar controlul parlamentar și al celorlalți participanți la treburile publice este ineficient. Nu în altă parte trebuie căutate cauzele.
Pentru că lucrurile trenează în acest domeniu de 25 ani, nici nu-mi mai pun speranțe: toate puterile au câștigat voturi printr-un mesaj anticorupție, antihoție, dar după accederea la Palatul Victoria s-au făcut a uita, semn că Executivul fie și-a amanetat voința politică, fie nu e în stare de mai mult.

Ce e de făcut?

Îmi pun speranțe însă, în cetățeni, în semenii noștri, fiindcă, în ultimă instanță, ei vor beneficia de rezultate. Rezultatele, din păcate, nu vin într-o legislatură de 4-5 ani, ci într-o perioadă mult mai lungă. Vezi campania „mani pulite” din Italia sau aceea a întronării legalității în „Vestul Sălbatic”.
Numai că victoria contra hoției ține de puterea politică și de guvern: pe lângă ofensiva justițiarilor împotriva „gulerelor albe” implicate în drenarea banului public, e nevoie și de educația cetățenilor. Iar această educație o pot face presa și televiziunile. De ce nu o fac și acum la standardele cerute? Fiindcă trăiesc, cele mai multe, de pe urma partizanatului politic, mai ales legat de partidele de guvernământ, existența fiindu-le condiționată de publicitate favorizantă și de finanțări la limita legii.

Educația anticorupție

Singura șansă, dacă privim și la celelalte țări aflate cândva în dificultate cu aplicarea legilor, ar fi o campanie educativă eficientă promovată de instituțiile statului și finanțată transparent din bani publici. Fiindcă persoanele păgubite nu-și cunosc bine drepturile și libertățile. Dacă X,Y,Z ar ști că nimeni, dar absolut nimeni nu face daruri prin telefon sau e-mail, nu s-ar plânge atâția naivi că au fost păcăliți și extorcați de bani.
La fel cum, dacă ar fi învățați să citească și să înțeleagă facturile, actele notariale, contractele, chitanțele, bonurile fiscale, etichetele produselor…, dimensiunea furăciunilor ar fi mult diminuată. Pe de altă parte, trebuie afirmat răspicat: când cutare își face un palat mai grozav ca al prinților arabi sau își cumpără moșie, elicopter, Ferrari, deși nu are nicio ocupație, a informa organele statului nu înseamnă delațiune, ci act patriotic.

E nevoie de modele

Mai țineți minte filmele cu cowboy și justițiari? Ei bine, cu ajutorul lor americanii și-au învățat drepturile și libertățile, iar participarea lor la rezolvarea treburilor publice a luat amploare. Fiindcă în Țările Scandinave, în Anglia, SUA, Germania, Franța, Elveția… cetățenii sunt corecți nu datorită omniprezenței și severității oamenilor legii, ci mulțumită cetățenilor responsabili.

Petru Tomegea

Cine gâtuie anticorupția?

Mai întâi o constatare neutră: corupția e soră bună cu anticorupția, amândouă producând pagube imense. După unii analiști, de peste 40% din PIB. Chiar dacă prima s-a născut cu vreo câțiva ani înaintea celei de-a doua, au nevoie una de alta ca de aer: cu cât se strofocă mai mult anticorupția în mass-media, cu atât corupția se simte mai la adăpost.
Dacă analizăm cu atenție comportamentul lor, observăm că ambele prăduiesc bugetele publice: corupția își însușește cu de la sine putere uneori mai mult decât poate duce, în timp ce anticorupția își însușește uneori mai numeroase fonduri decât surata ei, dar o face cu acte legale. Nu poți explica altfel creșterile semnificative de bugete ale DNA, ANI și ale multelor comisii și oficii de luptă anticorupție, anitfraudă, antispălare de bani, anticonflicte de interese…

Moare anticorupția?

De ceva vreme însă, se întâmplă ceva cu anticorupția. Pe când era ministru al Justiției Monica Macovei, anticorupția a fost pusă să se dueleze la televizor cu surata ei. Atât de departe săreau scânteile, tocmai până la Bruxelles, încât îți venea să crezi că de mâine nu vom mai auzi de corupție. Abia lunile trecute am înțeles rostul bătăliei publice între cele două surori gemene: ca să poată scoate cât mai mulți bani din vistierie, anticorupția avea nevoie de o percepție publică viguroasă a corupției.
A nu se înțelege greșit că doar percepția a fost viguroasă, iar corupția nu. Fiindcă de pe vremea mai sus-zisului ministru și până azi, cele două surori au luat mereu în greutate, ba chiar și în înălțime. Dar să trecem de la literatură la fapte.

Armata își schimbă comandanții și strategia

După desemnările de la vârfurile Parchetelor, fiind vorba mai cu seamă de Laura Codruța Kovesi, anticorupția mediatică s-a feștelit cu totul. Nici bine n-a intrat în dosarul de numire trimis la CSM de prim ministrul Ponta, că bravii oșteni în frunte cu Daniel Morar au și fost retrași din avangarda luptei cu monstrul înaripat al corupției.
Cu toate că făclia anticorupției e bine întreținută de aceeași Monica Macovei: „Ponta a dat zilele acestea o nouă definiţie cuvântului tehnocrat: persoană care face parte din familie sau din cercul de prieteni şi din gaşca lui Năstase”, cel vizat fiind proaspătul depunător al jurământului de Ministru al Justiției, Robert Cazanciuc.

Variații pe tema baronilor

Vezi și întrebările, retorice, desigur, ale aceleiași: Ponta „va alege să împlinească poftele baronilor PSD, PNL și PC, care vor să scape de anchete și condamnări?” Ca să „distrugă definitiv credibilitatea României”? Uitând de corupții din propriul partid, singura purtătoare a stindardului anticorupției abia de mai trage din când în când câte o rafală discursivă contra diriguitorilor de la Palatul Victoria. Din frică, sau poate dintr-un sentiment al inutilității, atacă doar de pe blog, deși punctele ei de vedere ar fi trebuit articulate cu argumente și probe în fața Parlamentului. Dacă s-ar fi dorit încarcerarea monstrului.
Cam tot de la transmiterea dosarului cu numiri la CSM, tema anticorupției a devenit neatractivă pentru presă. Să fie un semn de victorie împotriva flagelului, sau după atâtea bătălii sterile și rezultate incerte lumea a început să se plictisească? Nu cumva cineva gâtuie anticorupția pentru că ar putea distruge niscaiva cariere politice, cum bănuiește Monica Macovei?

Dezamăgire și speranță

Cu toată dezamăgirea stârnită de rândurile de mai sus, câteva adevăruri trebuie spuse: anticorupția televizată, în afară de rating, mari efecte nu a avut. Este drept că până acum a adus voturi și chiar anumite partide și personaje la putere. Devenind slab productiv electoral, discursul anticorupție pierde din suflu, asta dacă ne luăm după cifrele din sondaje ale principalilor actanți. În plus, permanenta confruntare între apărătorii (verbali) ai statului de drept și presupușii corupți, aflați întotdeauna în partidele adverse, a reușit iată să arunce în derizoriu o temă importantă a vieții sociale și politice.
Acum s-ar dori o variantă normală a activității instituțiilor publice care luptă împotriva temutului flagel, una bazată pe aplicarea nespectaculoasă, dar fermă a legii, așa cum se întâmplă în democrațiile occidentale. Este drept că retragerea politicului din prim-planul luptei anticorupție nu va fi propice creșterii în sondaje a unor oportuniști. Însă libertatea deplină lăsată justițiarilor ar trebui să provoace o cotitură: fără grija de a da bine și des la televizor, dosarele și cazuistica ar putea, în sfârșit, beneficia de toată atenția și preocuparea lor.

Petru Tomegea

Oare de ce îi cer unii lui Băsescu să aranjeze dosare?

Discursurile președintelui Băsescu din ultima vreme sunt tot mai neîngrijite, fără limpezimea și coerența de altădată, iar aserțiunile, interpretările și părerile Domniei Sale apar tot mai riscante, dezvăluind secrete pe care anumiți jurnaliști le-au intuit demult.
Astfel, vineri, la Congresul Avocaților, se lasă luat de valul destăinuirilor în care personajul principal este el însuși și-și amintește că unii politicieni învechiți în rele „încă mai cred ca justiția se face cu influența, că se rezolvă dosare cu influenta…” și au venit la președinte să-i spună: „Aș vrea să aranjăm dosarul cutare, aș vrea să iasă rezolvarea cutare!”

Justiția joacă după cum îi cântă politicienii?

După ce i-a scăpat porumbelul din gură, dl Băsescu și-a dat seama de gafă, încercând să abată atenția ori să dreagă busuiocul: cică „politicienii trebuie să înțeleagă că justiția, cu cei trei piloni – judecători, procurori, avocați – este intangibilă din punct de vedere al traficului de influență, al influențării deciziei”. În plus, „în ultimii ani politicieni de marcă, directori de mari companii și alți mari corupți au fost condamnați, ceea ce înseamnă că structurile justiției au început să funcționeze”.
Nu sunt sigur că cetățenii au înțeles corect mesajul, dar informația că politicienii vin la el să aranjeze dosare în Justiție este de o gravitate fără precedent. Gravitate taxată imediat de fostul „tânăr mafiot obraznic”, Tudor Chiuariu, azi președintele Comisiei Juridice a Senatului: „s-a făcut referire în discursul preşedintelui la intervenţii pe care oamenii politici le fac pentru a opri dosare din Justiţie”, de aceea a cerut procurorului general adjunct al României, aflat în sală, să cerceteze despre ce politicieni e vorba.

O nouă cabală

Prim ministrul Victor Ponta, și el invitat la respectivul Congres, sesizează, pe lângă gravitatea destăinuirii, că la el n-a venit nimeni să-i ceară să intervină în instanță în favoarea unuia sau a altuia. Și iaca așa s-a născut în spațiul public încă un motiv de acuzații la adresa președintelui, de data aceasta furnizat de propriile-i mărturisiri.
Așadar de ce să fi venit tocmai la Domnia Sa politicieni cu jalba-n proțap pentru a interveni în dosarele nu știu cui? S-ar putea da două variante de răspuns: 1. au venit știind că predecesorii săi la Cotroceni au făcut așa ceva, ceea ce nimeni nu a sesizat până acum; 2. au venit pentru că știau că dl Băsescu a mai făcut intervenții, a mai aranjat dosare, ceea ce presa, televiziunile, mai ales „sursele”, blogurile, site-urile pe Net vorbesc din 2004 încoace.

Încă o confirmare

În plus, tocmai au loc schimbări importante la Ministerul Justiției, la Parchetele ÎCCJ și DNA, iar numirile procurorilor-șefi întârzie de o bună bucate de vreme. Refuzul președintelui de a confirma ultimele două propuneri ale fostului Ministru al Justiției, Mona Pivniceru, întreține respectivele și multele semne de întrebare în spațiul public, ceea ce-i incită pe reporteri să-l întrebe pe președinte în desele sale ieșiri publice.
Ultima gafă este încercarea de a plasa președinția în rolul de unic posesor al adevărului și al puterii: „Când discutăm de procurorul general, de procurorul șef al DNA, al DIICOT, cei care fac desemnarea trebuie să își asume responsabilitatea, că au desemnat oameni extrem de pregătiți(…) capabili să ducă misiunea parchetului, nu să negocieze cu politicienii”.

Înapoi la dreptul roman?

Afirmația că „desemnarea procurorilor este o chestiune de asumare” este discutabilă: cel ce-i numește își asumă doar „numirea”, nu și activitatea ulterioară, ca în cazul responsabilității proprietarilor de sclavi din dreptul roman. Au trecut totuși două milenii. Și asta deoarece proaspăt numitul trebuie să fie el însuși responsabil de activitatea sa, nu numai în fața celui ce l-a numit, ci și în fața legii, a evaluatorilor profesioniști și a contribuabililor.
Concepția aceasta a președintelui a provocat destule daune, neajunsuri nu doar în Justiție, ci și în alte sectoare, deoarece proaspăt numiții au așteptat mereu „impulsuri” de la cei ce i-au numit, de foarte multe ori nefăcând absolut nimic fără a cere sfatul sau aprobarea conducătorului, a șefului, a liderului de partid… Aceasta este până la urmă explicația întârzierii reformelor, iar noul aranjament constituțional va trebui să taie nodul gordian și să impună mecanisme europene, ușor de controlat, transparente până la punct și virgulă.

Petru Tomegea