Vulnerabilităţile dlui Băsescu

Dl Băsescu este bineînţeles invulnerabil. Până azi nu i s-au adus prea multe acuzaţii pe care să le recunoască şi să nu le poată demonta. Ba chiar cu un câştig de imagine şi notorietate. În ce sens? Asta va stabili electoratul. Nu despre vulnerabilităţile sale ca om şi ca actant politic va fi vorba, ci despre vulnerabilităţile atribuite de preşedintele suspendat siguranţei naţionale a României, societăţii noastre în general.
Mai ales că de fiecare dată ni se adresează cu sintagmele „românii”, „clasa politică”, ceea ce denotă că poporul şi ceilalţi politicieni alcătuiesc unul şi acelaşi personaj, din păcate, unul tarat, decrepit, ticăloşit… Cu toate acestea, iată, acum la referendum i se dă respectul cuvenit.

Preşedinte perfect şi popor aşijderea

Fireşte, în dorinţa-i nobilă de a avea un popor „perfect” asemeni sieşi, Domnia Sa ne descoperă multe vulnerabilităţi, dar dintre toate le vom alege numai pe cele constante, motivate de-a lungul întregii sale cariere politice.
Dintre toate, cea mai deranjantă pentru sine e presa. Ea ne vulnerabilizează în cel mai înalt grad securitatea naţională, de aceea şi fusese trecută în 2010 în Strategia Naţională de Apărare, cu toate protestele societăţii civile şi ale organizaţiilor profesionale din mass-media. Pe atunci guvernările PDL nu reuşeau decât amputări de venituri şi creşteri de taxe din cauza mogulilor şi a servitorilor acestora, „analişti de tip tonomat” care-şi „recită calomniile” contra „pachetelor cu euro” precum Victor Ciutacu, ori „fătuci cu ochii bulbucaţi cât cepele”…
Azi lucrurile s-au mai clarificat, vulnerabilităţile fiind generate doar de mogulul Voiculescu şi de jurnaliştii Mihai Gâdea („popă-pastor Gâlmea”), Bogdan Chirieac („Morsa Competentă”, expresie plagiată după Andrei Pleşu!) şi Radu Tudor. Trusturile lui Bobby Păunescu B1Tv, EvZ… şi al lui Patriciu, Adevărul, nu vulnerabilizează nicidecum siguranţa României, căci ditirambii lor gâdilă plăcut urechile prezidenţiale.

Presa, dragostea mea

Numai că o descoperire ne taie răsuflarea, demonstrând că presa se bucură totuşi de cea mai înaltă apreciere când e vorba de interesul prezidenţial: dl Băsescu şi-a ales ca sfetnici de taină mai ales jurnalişti cu o anume consacrare sau personalităţi cu oarece competenţă mediatică: Claudiu şi Adriana Săftoiu, V. Turcan, F. Tătaru, C. Avramescu, Iulian Chifu, B.-B. Teodoriu, S. Lăzăroiu, TRU, Sever Voinescu…
În plus, ce s-ar fi făcut acum dl preşedinte suspendat fără ajutorul presei? Evident că nu e vorba de presa „murdară”, „cumpărată”, ci de o altă parte a presei, fără mercenari, una „anumită” în frunte cu dnii Cristoiu şi Turcescu, semn că de pe vremea dlui Iliescu încoace bieţii jurnalişti n-au mai trecut de două clase, a Puterii şi a Opoziţiei. Din fericire, mulţi au fost, puţini au rămas. De, economia cică de piaţă, „interesul şi iar interesul”. Politic, vorba conului Iancu.

Dar Justiţia?

A doua vulnerabilitate este Justiţia, numai că în ultima vreme, se pare, aceasta nu vulnerabilizează doar România, ci şi pe preşedintele suspendat. Atât timp cât Justiţia a fost ocrotită la sân de dl Băsescu însuşi, nu a existat nicio suspiciune la înaltele curţi europene, chiar dacă ce spunea uneori în direct Domnia Sa DNA punea în aplicare tot în direct la TV. Necazurile au început însă odată cu suspendarea, când „o clică” alcătuită de Ponta şi Antonescu vrea „să pună mâna pe justiţie” ca „să-şi scape hoţii din ghearele” acesteia. Degeaba. Dosarele sunt sigilate la Cotroceni.
Cum îl vulnerabilizează pe preşedintele suspendat? Simplu: i s-a strecurat în suflet teama ca nu cumva inamicii politici mai sus menţionaţi să-l ducă lângă Adrian Năstase la Rahova. Teamă de neînţeles de moment ce atât Domnia Sa cât şi majoritatea ziariştilor ştiu că nici nu poate fi vorba de vreo vinovăţie. Corect. Prezumţia de nevinovăţie funcţionează chiar şi în vreme de referendum.

România – ţara model

Cea mai recentă vulnerabilitate ne-o arată împreună cu prim ministrul său preferat, Emil Boc: cică „ne-au lăsat o ţară model”, ca o grădină, ca o floare, lucrată cu mare migală cât au fost amândoi la guvernare, dar noi, în ticăloşia noastră, nu suntem în stare nici măcar să aflăm unde ne-au lăsat-o. Drept e că nici ei nu ne-au spus, dar asta ca să scormonim noi peste tot. Văzându-ne atât de vulnerabili, dl Barroso ne-a sărit în ajutor, salvând România de „pe buza prăpastiei”. Era „oaia rătăcită a Europei”!

Petru Tomegea

De la republica lui Groza-Dej la Noua Republică

 

 

 

 

 

„Let the stars sing…, Let the Republic begin!” (Să cânte stelele…, Să înceapă Republica!) aşa a debutat o altă New Republic prin ianuarie, a.c. Republici însă există din antichitate, iar aceea a lui Platon e un model încă neatins. În lumea a treia, „noi” republici, noi şi originale democraţii, mişcări politice se nasc mai cu seamă la vreme de recesiune.

Evitând cărările glodoase ale patriei, politichia românească bate câmpii prin Galaxie, de unde ne aduce, deocamdată pe bloguri şi prin studiouri TV, o creaţie „nouă”, pueril-adolescentină, marca Internet-socializare: „Noi, fiinţele Galaxiei… uniune liberă a planetelor… prosperitate, libertate pentru toţi… New Republic”.

 

Gogoşi şi cuvinte-cârlig

 

O mulţime de gogoşi deodată! Sunt şi aiurea exaltaţi care, prin intermediul vocabulei „nou”, speră să ajungă la putere într-un iluzoriu guvern universal. Frate bun cu cel secret ori mondial, sionist, din umbră, de nu Bilderberg – momeală şi manipulare. Suntem imbatabili la scenarii fantasmagoric-păguboase.

Dar cuvântul-cârlig „nou” are totuşi temei istoric. Republica la români a debutat sub rele auspicii, pe un scenariu de opera buffa scris de un alt revoluţionar ambetat, Alexandru Candiano-Popescu, şi eşuat în doar câteva ore penibile pe străzile Ploieştilor. Caragiale i-a devenit cronicar fără voie în „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”. No comment!

 

Părinţii republicii: Groza şi cu Dej / Bagă spaimă în burgheji

 

Republica avea să se instaureze în fapt printr-o mascaradă la 30 decembrie 1947. Perceput ca act samavolnic al cuceritorului, poporul român n-a catadicsit să-i legalizeze certificatul de naştere, scris de Gheorghiu-Dej şi Petru Groza, cu ţevile tancurilor sovietice îndreptate către Rege. Ca să nu iasă de sub vitriolul caragialesc, Ceauşescu a transformat această făcătură ilegitimă în republică socialist-prezidenţială cu sceptru monarhic, şi azi ispititor.

Mişcarea Populară „Noua Republică” şi-ar putea face loc în spaţiul public deoarece poporenii s-au săturat de sărăcie, politicianism, ipocrizie, corupţie, incompetenţă şi politicieni de paie. Ar cam fi nevoie de o schimbare radicală. Însă…

 

Cum sună viitorul?

 

Viitorul sună cinic. Iniţiatorii, deşi intelectuali cu pretenţii, nu pot înlocui mantaua despotică a lui Machiavelli cu ceva actual, viabil, modern. N-au învăţat să creeze o nouă formaţiune altfel decât dezbinând, provocând tulburări şi dispute, căci cultura politică românească se află sub zodia urii dihotomice, semn al primitivismului.

Noua formaţiune politică, în caz că va depăşi faza confuziei între dorinţe şi realitate (wishful thinking), va întâmpina o serie de dificultăţi, unele greu de surmontat. Va înlocui sau nu partidul de la putere cu tot cu caii săi bălani? Se va crampona ori nu de culoarea verde-portocaliu? Va reuşi ori nu să atragă alte bazine electorale în afara celor ce azi alcătuiesc nucleul dur al PD-L de 10-15%?

Pariind în continuare pe Traian Băsescu, a cărui miză prim-ministerială s-a veştezit, trăgând abraş pe şmecheriile cu reforma constituţională şi regionalizarea când ambele au nevoie de referendum şi acordul a două treimi din membrii Parlamentului, scorul s-ar putea să nu-i legitimeze electoral în 2012.

 

Noua Republică, dreapta şi Monarhia

 

Intrigă însă poliloghia despre coagularea polului de dreapta, visul dlor Stoica, Stolojan & co pasat mentorilor noii „mişcări”. Asemenea iluzii mai fac azi cât o ceapă degerată. Şi apoi, dezertorii liberali n-au fugit degeaba la stânga eşichierului în 2006, unde se afla PD! Nimic nu-i îndreptăţeşte azi pe oportuniştii de atunci să conducă dreapta românească, de moment ce joacă la cacealma: semnalizează dreapta că dă bine, dar pe din dos o cotesc la stânga, singura aducătoare de voturi în România. De aici antipesedismul lor „doctrinar”.

Noua Republică ar trebui mai întâi să devină credibilă, cel mai important obiectiv fiind legitimarea regimului republican, în condiţiile în care monarhia recuperează rapid terenul. Nu degeaba se strofocă preşedintele s-o mârşăvească. Impunerea formaţiunii va fi dificilă în condiţiile în care analiştii deja aduc în discuţie asemănări cu extremiştii fascişti interbelici. Lipsa de experienţă a iniţiatorilor îşi spune cuvântul: când vrei ca pisica să prindă şoarecii din şură nu-i pui clopoţei la gât.

 

 

Petru Tomegea

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce mai există Opoziţia?

Dezechilibrele politicii româneşti sunt tot mai evidente. Aproape că nu este lider al Puterii, ca să nu mai vorbim de oficinele şi ofiţerii săi de presă, acoperiţi tot mai străveziu, să nu-şi bată joc de Opoziţie ori să n-o înfiereze proletcultist, să nu-i dreseze procese de intenţie, unele de o gogomănie specifică societăţilor primitive.

Fireşte, mesajele politice trebuie să aibă forma şi fondul adecvate segmentului electoral căruia i se adresează, or asta înseamnă că, în concepţia liderilor PD-L, electoratul portocaliu are o condiţie intelectuală foarte joasă dacă gustă astfel de mitocănii: „liderii Opoziţiei ar fi dat chef dacă se scufunda ţara”, fiind „cei mai populişti şi iresponsabili din Europa”. Cu ei „eram demult în colaps, mai rău decât Grecia şi Portugalia”. De aceea „Ponta si Antonescu vor ajunge la muzeul antichităţilor politice din România”.

România mai este în Europa?

Nu cred că d. Boc are proprietatea termenilor. Şi-ar da seama că Domnia Sa reprezintă totuşi o entitate statală membră a UE. De aceea, poate ar trebui să i se spună că, fiind  un înalt demnitar român, gogoriţele tot mai frecvente îi apar în coloanele marilor agenţii de presă, dând o notă jalnică asupra modului de a face politică în România. Ar reţine ceva măcar din reacţiile cititorilor educaţi. Oricum, în analele civilizaţiei politice nu s-au mai întâlnit vreodată astfel de barbarisme.

Nu doar liderii partidelor din arcul guvernamental ies cu exprimări bombastic-vituperante, ci chiar dl Sever Voinescu, cândva o speranţă a elitei intelectuale: „Doamne fereşte! S-a dovedit că România e iubită de Dumnezeu şi nu se va putea întâmpla o asemenea nenorocire”, adică biata ţărrrişoară caragialescă, bună încă 4 ani de muls şi răsmuls, să cadă în ghearele USL!

Batjocura identitară

De altfel, degradarea spaţiului politic şi desconsiderarea poporenilor, mai cu seamă a celor neinstruiţi, sunt tendinţe generale ale politicianismului autohton şi ale mulţilor filfizoni, ale savanţilor autodeclaraţi care îşi dau cu părerea despre toate marile contradicţii universale. Vă puteţi imagina un politician ca P.P. Carp sau un jurnalist ca Mihai Eminescu să atribuie poporului român caracteristicile anusului, ale fecalei sau ale urinei? Iar respectivii să conducă destinele culturii româneşti? În România de azi e posibil.

Nu ştiu cât cântăresc asemenea injurii, nu neapărat antinaţionale, cât descalificante pentru ţinuta oricărui ins decent, dar vina lipsei de educaţie nu doar civică a populaţiei aparţine tuturor celor ce s-au perindat la putere până acum, într-o măsură ori alta, iar situaţia aceasta realmente nu mai poate să dureze. Nicio reformă nu va fi posibilă fără suport popular masiv. Ceea ce s-ar putea să convină unor formaţiuni politice.

Marotele Puterii

Mereu în autogratulările Puterii apar două marote, repetate fără noimă: situaţia Greciei, a Portugaliei, chiar a Italiei ori a Spaniei şi populismul Opoziţiei. Guvernanţii nu vor şi pace să înţeleagă că pentru români situaţia grecilor, a ibericilor, a italienilor este de invidiat: pensiile şi salariile lor, calitatea serviciilor sunt de 4-8 ori mai sus ca ale noastre. De aceea câteva milioane bune de români aflaţi acolo la lucru nici nu vor să audă de întoarcerea acasă. Din contră, au depus actele pentru altă cetăţenie.

Iar populistă nu poate fi Opoziţia deoarece nu ea „satisface revendicările populare imediate fără o finalitate pe termen lung” (Larousse), ci Guvernul, prin cadouri şi mită electorale. Opoziţia, în schimb, poate fi acuzată de ipocrizie şi demagogie, cele ce, să recunoaştem cinstit, i-au adus la putere şi pe preşedinte şi pe partidul său. Şansa lor a fost că au inspirat alegătorilor încredere, iar minciunile lor au prins.

Opoziţia aşteaptă să fie dată afară?

În condiţiile în care nu a putut schimba măcar o virgulă în actele Legislativului, căci legile ultimilor doi ani au trecut prin angajarea răspunderii Executivului, Opoziţia a ajuns cuca bătăilor de joc a Puterii şi a presei portocalii, iar tinicheaua asta, odată legată de coadă, s-ar putea să greveze fatal asupra rezultatelor viitorului scrutin. Or aşa ceva deja se întâmplă.

                                                                                                Petru Tomegea

Regimul Băsescu-Boc şi propaganda externă

Cine îşi închipuia că Traian Băsescu şi PD-L au revenit la putere doar pentru un mandat se înşală. Când o formaţiune politică desfăşoară o asemenea ofensivă propagandistică internă şi internaţională, una nemaiîntâlnită într-o democraţie constituţională, este evident pentru oricine că miza este înveşnicirea la guvernare.

Dacă pe vremuri, serviciile de propagandă ceauşiste plăteau sume imense pentru cultul personalităţii şi glorificarea măreţelor realizări prin filme, cărţi, presă, ei bine, azi lucrurile au luat o turnură greu de anticipat după 1989. Nu Carpaţii, nu Sighişoara, nici bucătăria tradiţională ori turismul constituie obiectul preocupărilor de PR şi advertising externe, ci două personaje care întruchipează binomul monolitic conducător Băsescu-Boc şi un partid unic, PD-L.

Propaganda pe stil nou

Activiştii de la Agitprop-ul sau Politburo-ul portocalii folosesc arareori mari trusturi media ca Reuters, Financial Times, Deutsche Welle etc., cât mai ales diverse site-uri, bloguri cu aceleaşi nume arhicunoscute cărora li se schimbă o literă-două,  deoarece ţinta nu o constituie publicul străin şi educat, ci electoratul intern.

Practic, cum apare o făcătură jurnalistică în astfel de publicaţii, cum se şi reped oficinele lor de presă să ni le „traducă”, iar vectorii de imagine să ni le bage pe gât seară de seară la TV. Vor să ne dovedească înţelepciunea şi eforturile supranaturale ale guvernanţilor, iar mulţimi de cititori români se şi miră ce grozavi diriguitori avem noi şi nu ne dăm seama. Ca pe vremuri: cârmaci genial, mama Elena academician dr. doc., tone multe de fontă, oţel şi grâu pe cap de locuitor, iar populaţia nu mai putea e bine.

Cine sunt noii propagandişti?

Dacă-i urmăreşti cu atenţie pe autori, a căror credibilitate e întărită adesea de numele unor jurnalişti consacraţi, descoperi uşor echipa redacţională a policy-makers-ilor autohtoni, cei ce împrăştie pe mapamond, din China până în SUA, asemenea „ştiri” şi evenimente de presă.

Încercând o ierarhizare a informaţiilor oferite cu atâta dărnicie la „export”, descoperim cu stupefacţie că temele lor coincid cu cele interne: marile succese ale guvernării constau în măsurile de austeritate impuse românilor, un exemplu demn de urmat de către democraţiile europene(!), în reduceri de personal bugetar şi în vânturarea aceloraşi marote ca reformarea constituţiei, regionalizarea etc. Nici măcar terminologia nu diferă.

Într-un astfel de articol (Reuters, într-o secţiune pentru Africa) aflăm că liderii actuali ai românilor au anvergură mondială, dar USL e o „loose alliance” a Opoziţiei condusă de stângiştii „social democraţi”. Verdictul autorului Radu Marinaş, citat copios de Hotnews, e clar: e o alianţă „pierzătoare”, în curs de „destrămare”, iar liberalii deja sunt scoşi din ecuaţie.

Mai lipseau Porumbacu şi bolşevicii, ca să fie citatul complet. În schimb, dl Boc e  „studentul” ascultător al indicaţiilor FMI şi va fi „aproape sigur” re-numit de puternicul preşedinte la cârma guvernului. Să fie opinia publică internaţională pregătită din timp pentru intenţia dlui Băsescu de a nu respecta rezultatele scrutinului? Nici n-ar fi prima dată.

Noua Maskirovka

O altă tehnică folosită este traducerea unor articole laudative din presa românească în limbi de circulaţie internaţională, fiind prezentate ca provenind de la mari eminenţe cenuşii, fie româneşti, fie străine: (Financial Times). „Romania’s Economic Recovery Should Be An Example For Greece”, preluare din Business.ro. Oare cât de „tâmpit” trebuie să fii să crezi că e mai bine să ai salariul de 3-4 ori mai mic decât grecii? Oare în baza căror legi şi din ce bani sunt plătiţi atâţia ucenici Maskirovka? Cui servesc se vede.

Dl Iliescu poate fi mândru. Visul i s-a înfăptuit: avem în sfârşit democraţie originală, avem o parte bună a presei, cu aplaudaci bine remuneraţi şi una rea, duşmănoasă, iar reprezentarea României pe mapamond se face ridicându-ne în slăvi conducătorii iubiţi. Ca pe vremuri.

                                                                                                              Petru Tomegea

Doctrina PD-L – totul sau nimic

Oriunde se află la putere democrat-liberalii sau liberal-democraţii, din UK în Japonia, comportamentul şi ideologia lor generează discuţii interminabile, controverse şi chiar scandal. Sursa o constituie, pe lângă aroganţă, inadecvarea la principiile democraţiei clasice, a parlamentarismului, a echilibrului puterilor în stat. Sunt notorii dificultăţile primului ministru britanic, David Cameron, care e nevoit să guverneze cu ajutorul unei coaliţii între conservatori, momentan în pană de majoritate, şi liberal-democraţi.

Fireşte, comparaţia pare hazardată în condiţiile în care regimurile occidentale se raportează la altă manieră de a face politică decât pe Podul Mogoşoaiei. Una pe care ne-o dorim mai toţi de două decenii.

Ce fac democrat-liberalii?

Asta fiindcă democrat-liberalii români, foşti democraţi, aplică după înlăturarea lui Petre Roman strategia „totul sau nimic”, inspirată de mişcările extremist-totalitare. Primele semne    s-au manifestat relativ timpuriu: după câştigarea primului mandat la Primăria Capitalei, PD nu a mai „încăput” în vreo coaliţie viabilă, cerând alegătorilor un nou mandat, unul majoritar ca să-şi poată pune în aplicare măreţele programe.

Bucureştenii i-au îndeplinit dorinţa în iunie 2004, iar dlui Băsescu i s-a atribuit după jumătate de an, tot prin Alianţa DA, şi jilţul de la Cotroceni. Momentul este unul simptomatic: pediştii se simt gâtuiţi în Alianţă din pricina spaţiului vital insuficient, năzuind tot mai sus spre aerul tare al puterii.

Schisma liberală

Aşa începe marea lor aventură: în guvern votau deciziile primului ministru Tăriceanu, însă după câteva ore corifeii săi le făceau harcea-parcea în talk-show-uri. Renunţând la astfel de aliaţi, PNL a pierdut gruparea Stoica-Stolojan care se „hainise”, trecând cu arme şi bagaje de partea dlui Băsescu, liderul de facto al PD. Disidenţii i-au adăugat componenta -L partidului prezidenţial, iar temperamentul lor sfidelnic s-a accentuat.

Istoria de mai sus, lungă şi plicticoasă, îşi are rostul ei, acela de a evidenţia antecedentele ca să înţelegem situaţia actuală.

Pentru că nu poţi concepe o politică modernă în lipsa elementelor ei clasice de teorie şi practică. Astfel, fără să încerce crearea unei majorităţi critice în favoarea schimbării Constituţiei, preşedintele lansează nitam-nisam un proiect propriu, dar, neprimind acceptul partenerilor, şi-l lasă baltă, deşi modificări sunt necesare. Nu neapărat cele dorite de Domnia Sa.

Un proiect – un eşec

În aceleaşi condiţii, revine cu proiectele de regionalizare şi confiscare a averilor ilicite, şi ele utile, dar punctele de vedere ale aliaţilor sau ale Opoziţiei nu-l mai interesează. Situaţia se repetă de câteva ori, semn că deja iniţiativele lor au ceva respingător, inacceptabil, dubios, în afară de amatorism şi graba de a puncta la imagine. Ceea ce îi procopseşte cu un mare necaz: proiectele ratate deja îi trag jos în sondaje, grevându-le viitorul politic.

Inacceptabil e că, dacă nu pot face ceva singuri, dacă opţiunile lor nu sunt aplaudate în totalitate, se lasă imediat păgubaşi. Încă n-au învăţat că politica reală înseamnă armonizarea intereselor întregii societăţi, nu doar ale lor. Dubios este că, deşi sunt conştienţi că n-au şanse de reuşită, totuşi o fac. Iar şi iar. Ca după fiecare act de vitejie să se comporte ca la grădiniţă: se supără foc şi îşi strâng jucăriile.

Cine suportă consecinţele?

Într-o democraţie normală, aşa ceva ar fi sinucidere politică. Nu şi la noi, unde, rămaşi fără muniţie electorală, portocalii încep să acuze întreg spectrul politic şi pe alegători de nereuşitele lor: ei au fost singurii care au dorit să reformeze, să modernizeze stat, educaţie, sănătate, legislaţie, iar „uniunea socialistă-bolşevică”, pensionarii, salariaţii cu venituri „nesimţite” se fac luntre şi punte să-i împiedice.

E clar. Ca şi în alte părţi, nu ştiu sau nu pot construi politici pentru dezvoltarea de durată, nici economice, nici sociale, cu atât mai puţin culturale. Inaptitudinea pentru dialog şi lucru în echipă, încercările repetate de a ieşi singuri în evidenţă prin exerciţii forţoase de şocare a sistemelor social-politice pun serios la îndoială capacitatea lor de bună guvernare.

Petru Tomegea

Voi indignaţi-vă, noi lucrăm

Opoziţia încă nu face faţă ofensivei şi diversiunilor Puterii care n-a ieşit din campanie electorală nici la 3 ani după câştigarea sufragiilor. Pare că serviciile sale de PR şi imagine şi-au pierdut simţul realităţii, nevenindu-le a crede că ce e prea mult strică la urne. Ca niciodată, lumea s-a săturat de guvern, politică, minciuni şi de manipulări de tot soiul.

Din păcate, ofensiva forţoasă ocupă spaţiul mediatic lăsat gol de opozanţii care nu ştiu să vină în prim-plan decât arareori şi pentru perioade scurte. Parcă nici n-ar dori-o din toată inima. Ratând momentele prielnice, reacţiile lor întârziate pierd fără impactul emoţional necesar. Neunitar, prost difuzat, mesajul USL prinde greu la public sau se pierde între nimicuri frumos ambalate ale ratingului TV.

Ofensivă împotriva cui?

În schimb, ofensiva portocalie creşte în amploare şi se diversifică. Era uşor de intuit că motivele de indignare ţin Opoziţia în loc, ori o aruncă pe piste false, ca să joace după cum i se cântă. Invitaţi cu mărinimie în studiouri, lideri şi jurnalişti se întrec în reacţii virulente, dar punctele electorale se adună cu greu. În plus, de atâta indignare şi arţag, nu mai e răgaz pentru construcţie, iniţiativă şi crearea unor majorităţi critice.

Intrigă însă tocmai marşul imperturbabil al televiziunilor şi al analiştilor antisistem pe făgaşele croite de Putere. Dacă în urcuşul până la 51-55% în sondaje strategia asta încăpăţânată a USL a dat rezultate, mai departe nu e nevoie doar de voinţă, ci şi de inteligenţă şi competenţe. Or vacanţa parlamentară nu este fructificată deloc în teritoriu, programele şi proiectele lansate în mai-iunie pierzându-şi actualitatea şi susţinătorii.

Opoziţie fără nerv

Dar impresia de ineficacitate şi lipsă de nerv a Opoziţiei e consecinţa atacurilor concertate asupra unităţii la vârf, a bombardamentului mediatic fără precedent. Nici bine nu se stinge un scandal, că îşi face loc altul şi mai şocant. Nimic nu este lăsat deoparte, nici furt de arme, încăierări, arestări, trădări cu iz politic, nici întâmplări înspăimântătoare de pe alte meridiane.

Li se adaugă aducerea la lumină a unor stări conflictuale mai vechi ori mai noi: deveniţi nerelevanţi, după acuze nesfârşite, mogulii Voiculescu-Felix-Grivco, Vântu-Poşta-Sarea nu mai trezesc interes. Acum e rândul lui Patriciu. Nu ne mai vinde hidrocarburile. Se dă mare scenarist: a tras sfori pentru crearea uniunii liberal-pesediste, dar şi-a abandonat pe taraba politică proiectul abia schiţat, tulbură apoi apele cu altul, iar între timp libertarianul nostru devine monarhist. Că tot s-a restaurat monarhia în Muntenegru.

Situaţia e sub control

În plus, Puterea se străduieşte să lase impresia generală că ţine situaţia sub control. De când radioul şi TVR i-au încăput pe mână, nu e zi să nu iasă preşedintele ori primul ministru, de nu, consilieri şi celebri panglicari să ne spună cât de proşti sunt alţii, sau cum vor muri ei de dragul nostru. De mâine.

Lansează zvonuri, diversiuni, se agită cu idei mălăieţe, dar pe din dos clocesc scoaterea la mezat a USL: legea cu milionul de voturi adus de peste mări şi ţări de dl Baconschi, anunţarea unor creşteri salariale şi inaugurarea economatelor pentru pensionari. Blat şi mită. Pe de lături, nu e zi să nu cumpere niscaiva primari din opoziţie. Politică de piaţă.

Unde s-a ajuns

Cât de bine stăpânesc situaţia s-a văzut la Universitatea de vară, Tuşnad. Declaraţiile belicoase şi antinaţionale ale lui Tokes Laszlo, aruncarea mănuşii de către premierul maghiar Viktor Orban, jocul la două capete al mai marilor noştri au pus într-o altă lumină desfăşurarea de forţe autonomist-secesioniste.

Simbolic, ele gravitează în jurul fercheşului Csibi Barna şi a fudulelor plutoane secuieşti, cu acelaşi panaş de Tresnea, Ip, Sărmaşu, Moisei… care mărşăluiesc din nou în spaţiul civic transilvan. Dacă dl Tokes şi extremiştii săi se şi închipuie voievozi în Székelyföld, se pare că statul român mai supravieţuieşte datorită celor câteva condeie care au încercat să-l apere. Parlament în vacanţă, CSAT – pe loc repaus, preşedinte grijuliu doar cu sine, autorităţi în concediu ori pitite după gard. Aşa arată România în caz de… Doamne fereşte? Cum să nu te indignezi?

                                                                                                          Petru Tomegea

Cum a rămas Executivul fără aplaudaci

Pentru că de prea multe ori s-a fript, mare parte a mass-mediei a urmărit cu atenţie şi din vreme cum se pregăteşte viitoarea guvernare. Chiar dacă au fost mai bine organizaţi şi au dispus de sume la discreţie, a fost greu de intuit că jocurile de putere după 2008 le vor face preşedintele, PD-L şi mai ales oamenii săi de influenţă.

Din păcate, încă înainte de jurământ şi învestirea în funcţii, presa deja vorbea de eşec: cică s-a ajuns la putere pe vot negativ, prin diabolizarea adversarilor, cu moguli şi oligarhi cu tot, iar portocaliii au copleşit spaţiul public cu slogane şi promisiuni populiste.

Că gogoşile erau prea umflate, s-a observat chiar la preluarea portofoliilor: câţiva candidaţi aveau dificultăţi de exprimare, mape profesionale şi competenţe dubioase, studii pe unde s-a descurcat fiecare. De promisiuni oricum se alesese praful. Au fost bune numai până şi-au văzut sacii în căruţă.

După festivităţi – adevărata faţă

Apoi a urmat ceea ce ni se întâmplă mereu: după ocuparea funcţiilor, unele vedete ale guvernării au devenit mari înţelepţi, experţi în orice. În schimb, pierzătorii campaniei au fost etichetaţi ca porumbaci, copiloţi, frecători de mentă, pierde vară, încât epitetul „incompetent” părea o laudă.

Eternele păcate dâmboviţene ale guvernărilor anterioare i-au urmărit pe mulţi din noii miniştri, deşi activiştii lor mediatici s-au străduit din răsputeri să-i prezinte ca mari reformatori ai statului. Să le salveze imaginea. În plus, şi-au numit neamurile, prietenii, oamenii de încredere în funcţii, ba i-au trecut şi prin concursuri la care se înscriseseră ei înde ei.

Ca să-i răsplătească pe toţi credincerii, s-a gogoşat aparatul guvernamental, s-au creat birouri speciale, noi funcţii bănoase. Pentru că tot ce nu era portocaliu trebuia stârpit, i-au alungat pe cei dinainte. Noroc că legea s-a opus, aşa că situaţii cu trei directori pe acelaşi post nu sunt deloc bizare.

Vechi metehne

Ceea ce le-a mânjit mai tare obrazul a fost revenirea la metehne pe care le credeam apuse: cum s-au văzut în jilţuri, unii demnitari mai cu seamă locali au avut pretenţia ca subordonaţii să le devină slugi, să le facă temenele, să tacă şi să le execute poruncile. Deşi au trecut 21 ani de libertate şi democraţie, aservirea slujbaşilor n-a generat vreo împotrivire, ba s-au făcut ei înşişi luntre şi punte să intre în graţiile noilor stăpâni.

Totuşi imunităţile şi privilegiile n-au putut să şi le asigure prin hotărâri şi ordonanţe. S-a găsit altă cale: justiţiarii au apelat la noncombat. De la procuror, poliţist, la garda financiară. Se năpustesc mai ales asupra opozanţilor, iar a celor de la putere doar când spaţiul public s-a inflamat ca în cazurile Ridzi, Solomon, Dan Păsat, Mircea Banias…

Se naşte statul mafiot?

Încet-încet, ţara capătă culoarea statului mafiot: se ţese o frăţie dosită cu grijă între vârfuri ale politicii, ale poliţiei locale şi mediile interlope, alimentate din trafic cu te miri ce, contrabandă, droguri, etnobotanice. Triunghiul acesta al hoţiei e zilnic subiect de presă, cu licitaţii trucate, umflarea preţurilor pentru lucrări publice, licenţele de import-export, recuperarea TVA pe marfa niciodată exportată…

Infracţionalitatea căpătă şi ea culoare politică. Ultimele scandaluri arată că se pedepsesc cu bătăi, atacuri cu săbii, controale ale organelor cei ce crâcnesc împotriva şmecherilor ajunşi mari mahări, nu plătesc taxa de protecţie, sau îi dau în vileag la TV, ca în cazul vajnicilor feciori-haiduci ai primarului Detei, Petru Roman.

Acolo s-a acţionat în gaşcă, iar poliţiştii le-au asigurat spatele şi culoar de scăpare – motive de NUP, ori de invocare a cazului de forţă majoră. După ceva vreme, numai ce te trezeşti că agresorii erau în fapt biete victime.

Cu fiecare asemenea abuz, Executivul se face tot mai mic în sondaje, ca şi preşedintele, ameninţând chiar cu soarta fostului PNŢCD. Pentru că acum vina scăderii nu mai poate fi dată pe condamnarea comunismului, se proiectează o uriaşă campanie de imagine menită să dreagă busuiocul. Însă reapariţia aceloraşi figuri compromise le diminuează şi mai mult încrederea.

                                                                                                          Petru Tomegea

De ce le e frică nu scapă – premierul Traian Băsescu

În politică toate stratagemele de păcălire a electoratului şi de fentare a adversarului se răzbună, unele mai devreme, altele mai târziu. Dacă PSD-ul dlor Iliescu şi Năstase n-ar fi uitat zicala „cine face facă-i-se”, ar fi operat mai atent modificările constituţionale în 2003. Azi beneficiază de ele PD-L şi dl Băsescu, evident fără vreun câştig cât de mic pentru democraţie ori statul de drept.

Dar fiindcă majoritatea politicienilor aşteaptă indicaţiile preţioase ale consilierilor, neînvăţând nimic din greşelile trecutului, iată că situaţia se repetă. Sloganul referendumului din 2007 citat în titlu se întoarce împotriva beneficiarului, semn că adevărul şi dreptatea nu erau cu el.

Din greşeală în greşeală…

Estimarea pro domo are însă totdeauna aceleaşi cauze: aroganţa, linguşeala groasă a supuşilor, încrederea că ei sunt cei mai tari, în consecinţă, eterni la putere, dublate de o cumplită delăsare programatică şi de abandonarea idealurilor pentru care au fost aleşi.

Când nu mai serveşte scopul nobil al bunei guvernări, consumând energiile şi resursele pentru satisfacerea poftei de perpetuare la putere, politica se transformă în politicianism caragialesc, iar poporul, văzându-şi eşuate speranţele, îşi caută alternativa. Nimic nu-l mai poate întoarce din drum. Încercarea nebunească de a zăgăzui năzuinţele mulţimilor a generat primăvara revoluţiilor arabe şi musulmane.

Dacă portocaliii ar avea vreo îndoială asupra câştigării viitoarelor alegeri, nici vorbă de schimbarea Constituţiei. Numai că ei mizează pe un event: păstrarea preşedinţiei şi, pe cale de consecinţă, Băsescu – prim ministru. Altfel se dărâmă întregul eşafodaj. Se copie până la punct şi virgulă scenariul Medvedev-Putin, inclusiv strategiile şi sloganele electorale ale celor doi.

Unde dai şi unde crapă

Numai că, după ce Executivul a trecut de jumătatea mandatului iar dl Băsescu se obişnuieşte cu al doilea, au rămas fără mesaj. Fiindcă din agenda publică n-au putut rezolva mare lucru. Din contra, sărăcia s-a năpustit peste 40% din populaţie, preţurile la alimente şi energie cresc odată cu inflaţia, aşa că nu se pot lăuda cu eficacitatea reformelor, nici cu modernizarea statului, nici cu  sporirea siguranţei zilei de mâine.

De la început au ocolit problemele economice şi sociale grave, ocupând spaţiul public cu victorii à la Pyrhhus: depolitizarea anunţată prin martie s-a transformat în opusul ei, modernizarea sectorului public a constat doar în tăieri salariale şi disponibilizări, reformele educaţiei şi a sănătăţii s-au făcut prin închideri de unităţi şi diminuare de fonduri.

Pe deasupra, modificarea Constituţiei şi noua reîmpărţire teritorială au căzut lamentabil din pricina absenţei unor majorităţi parlamentare calificate. Fără forţă de persuasiune şi personalităţi apte de negociere, cu un lest uriaş de neîncredere populară, vectorii reformatori de mai sus s-au veştezit.

În pană de idei, fac greşeli care grevează viitorul ţării. Buna convieţuire împreună cu minorităţile, relaţiile, inclusiv economice, cu Rusia au fost serios afectate de elanul discursiv forţos al dlui Băsescu, iar Europa monarhiilor şi-a întors faţa de la România după actul de lezmajestate împotriva regelui Mihai. Refacerea legăturilor ne va costa ani buni de izolare.

Intră în rol Elena Udrea

care încearcă să reducă handicapul construind săli de sport, gondole, pârtii de schi sau organizând meciuri cu sportivi celebri. Catastrofa de imagine la gala boxerului Bute ne-a costat două milioane de euro. Ar fi putut să-şi dea seama de la început că între Bucureşti şi Pocreaca e oarece distanţă, iar PD-L şi ministrul turismului ar fi câştigat enorm prin modestie şi neafişare ostentativă.

Acum se strofocă la vârf, mai ales declarativ, cu legea averilor ilicite. În caz că va fi aprobată în forma dorită de Cotroceni, primii care îi vor suferi rigorile vor fi tocmai iniţiatorii. Asta după alternanţa la putere, din cât se vede, inevitabilă. Se va întoarce asemeni bumerangului şi ameninţarea dnei Udrea: „Băieţi, de ce vă e frică nu scăpaţi!” Deşi se referă numai la baronii Opoziţiei, ca şi cum nu atotputernicii portocalii ar avea bugetul pe mână.

                                                                                                Petru Tomegea

Portocaliilor le stă în gât politizarea

 

 

 

 

În istoria postdecembristă, politizarea funcţiilor s-a numit pedeserizare, pesedizare, penelizare, dar pedelizarea a depăşit cu mult regulile statului de drept. Dacă puterile anterioare se chinuiau să-şi motiveze măcar de ochii lumii numirea propriilor membri ori a oamenilor de influenţă ca decidenţi în funcţii publice, PD-L a tăcut şi a ras tot ce era de altă culoare politică de sus până jos. Până şi angajarea şoferilor, a femeilor de serviciu se face cu aprobare de la partid, dacă ne luăm după presă.

Fireşte, pot exista justificări politice pentru numirile la vârf, inclusiv ale secretarilor de stat, nu şi mai jos unde tulbură inutil statu-quo-ul profesioniştilor. N-ar fi atât de grav, dacă s-ar respecta cel puţin trei criterii în vederea promovărilor: 1. profesionalism, competenţă şi expertiză, 2. ţinută morală şi 3. încredere, nu a partidului sau a jupânului, nici a finanţatorului, ci a mediilor publice. Ordinea nu este aleatorie. Politizarea s-a practicat sporadic şi în ţări cu pretenţie, e.g. Franţa, dar a trecut rareori de capii deconcentratelor, nu şi de directorii liceelor.

De aceea, fiecare partid doritor de putere trebuie să aibă pregătit din vreme, în deplină transparenţă un corp al experţilor, o echipă disciplinată de profesionişti care să ocupe toate posturile, având deja diagnoze, prognoze, programe, idei, măsuri reformatoare clare. Toate discutate, aprofundate la partid şi în mass-media. Nu tu negocieri, pertractări mahalageşti, nu algoritm ţăţesc.

În jurul acestor eminenţe cenuşii se construieşte sistemul osos la partidului. Ele constituie alternativa. Alegătorii le pot anticipa soluţiile după ideologie, căci orice mişcare politică într-o ţară democratică trebuie să fie predictibilă. În caz că nu au siguranţa reuşitei, pentru a nu atrage critici virulente şi ponoase în viitoare campanii, puterile apelează la experţi independenţi pe care însă îi vor susţine necondiţionat pentru a nu le ştirbi autoritatea. Asta în democraţii aşezate.

Nereuşind să câştige majoritatea în 2008, PD-L s-a aliat cu PSD, trecând peste ranchiune vechi, oportunism şi ipocrizie. A fost o recunoaştere tacită a faptului că nu dispune de personalităţi bine şcolite pentru a asigura managementul instituţiilor publice.

Din păcate, fiind implicaţi în campania pentru realegerea dlui Băsescu, liderul lor de facto, portocalii au amânat cu un an măsurile necesare pentru evitarea crizei. Ca peste tot în lumea civilizată, reformele survin în primii ani de guvernare, iar resursele bugetare se alocă pentru dezvoltare, nu pentru îmbogăţirea clientelei şi menţinerea bazinelor electorale. În plus, campania înrobitor de costisitoare a generat un derapaj greu de controlat.

Nesiguri pe obţinerea mandatului prezidenţial, cum arată unele analize postelectorale, au provocat retragerea pesediştilor de la guvernare, ca singuri portocaliii să aibă acces la controlul votului, în ţară, prin dl Blaga, înlocuitorul dlui Nica la Interne, iar peste hotare, dl W. Brânză. Multe din acuze şi dovezi au ajuns la CC. Cică furtul a fost în marja de eroare, neviciind rezultatul.

Însă de ce s-au temut n-au scăpat: au afundat ţara într-o criză atipică din care nu ştiu să iasă. Ca să prevină nemulţumirile populare şi hemoragia internă, şi-au fidelizat susţinătorii cu funcţii bănoase, de la servicii, poliţie, finanţe, vămi, fisc până la administraţie. Tot cam de atunci, indicatorii economici şi de trai au luat-o în jos. La fel şi credibilitatea Executivului, a Preşedinţiei, azi la cote nedemne într-o ţară democratică.

Apoi presa a descoperit tâmplari, chelneri în posturi de înaltă competenţă. S-au devoalat sferele de influenţă ale unor lideri tari, grupuri, clanuri abonate perpetuu la licitaţii şi contracte cu statul. Se cunosc oamenii plasaţi în poziţii-cheie nu doar la vămi, ca să dreneze miliardele de euro.

Acum bat la uşă mişcările sindicale cu întâiul mărţişor, iar puterea le va întâmpina nu cu flori, ci cu jandarmi bine dotaţi.

 

Petru Tomegea

 

 

 

 

 

 

USL a preluat iniţiativa

 Văzând cum i se îneacă rând pe rând corăbiile iar sondajele prefigurează tot mai clar un dezastru electoral, PD-L în frunte cu dl Băsescu îşi accelerează motoarele de imagine: în ultimele două luni a aruncat în bătălie artileria grea, pregătită pe îndelete. Muniţia e de calibru: revizuirea Constituţiei, regionalizarea teritoriului naţional şi Statutul minorităţilor.

Ca politician versat, dl preşedinte era conştient că realizarea primelor două în actuala configuraţie constituţional-parlamentară nu are şansă. A mizat însă pe inflamarea spaţiului public care îi puteau procura oarece avantaje: să stopeze scăderea în opţiunile populare şi să erodeze înainte de vreme noua construcţie politică USL.

Ofensiva Opoziţiei

Chiar dacă prognoza la urne o situează între 55% şi 65%, după o perioadă de îndelungi tatonări şi reglări de mesaj, USL a prins momentul favorabil şi a început să-şi lanseze propriile proiecte de dezvoltare pentru a le face cunoscute populaţiei. A înţeles în sfârşit că latura slabă a actualului Executiv ţine de neîncredere, de bâlbâiala programatică şi lipsa soluţiilor, de insuficienta fundamentare a deciziei politice.

Astfel, pe 27 mai Crin Antonescu şi Călin Popescu Tăriceanu au lansat viziunea economică a unui viitor program de guvernare, apoi împreună, liderii celor trei formaţiuni au enunţat pe 9 iunie, viziunea educativă, pe 11 iunie, cea a regionalizării şi descentralizării administrative, iar pe 26 iunie, cea privind agricultura, alimentaţia, irigaţiile.

Deşi la adunările publice de prezentare a programelor au participat mulţimi de simpatizanţi, mass-media le-a tratat cu superficialitate şi indiferenţă, căci în România politica adevărată, aceea bazată pe altceva decât ceartă şi injurii, nu face rating.

USL a preluat iniţiativa

Conştientă că nu revizuirea Constituţiei şi regionalizarea vor duce la creşterea nivelului de trai, ci doar dezvoltarea economiei şi rezolvarea crizei prelungite din agricultură, USL încearcă un alt fel de a face politică în România, şi anume, să adune aderenţi în jurul ideilor, al măsurilor de ieşire din marasmul actual. Aşa cum se întâmplă în democraţiile normale.

Însă iniţiativele lor lăudabile au stârnit reacţii dure şi mare nervozitate din partea Puterii. Numai că ele n-au legătură strict cu conţinutul reformelor propuse, ci, ca de obicei în ultimii ani, încearcă să desfiinţeze demersul prin atacuri ironic-injurioase asupra uniunii şi a liderilor ei.

Astfel, USL nu mai are componentele liberală şi social-democrată, ci doar socialistă şi chiar bolşevică, propunerile lor sunt „dezastru naţional”, „amatorism”, „brambureală ale megaeconomistului armean”, dar fără a aduce contraargumente, altele decât obişnuita bălăcăreală.

Totuşi Opoziţia prinde curaj

Ca publicul să reţină capul de pod câştigat de Opoziţie prin ofensiva sa programatică, scrisoarea din 24 iunie a.c. adresată Cotrocenilor de preşedintele Senatului cere retragerea propunerii de revizuire constituţională, lansarea unui Forum Constituţional şi renunţarea la angajarea răspunderii pe legea reorganizării. Ambele evitate de dl Băsescu în discursul său din Parlament.

Ba mai mult, Opoziţia propune o variantă proprie a legii de confiscare a averilor ilicite conform cerinţelor JAI, înfiinţarea unor comisii de anchetă asupra fondurilor primite preferenţial de primăriile PD-L pentru firmele de partid şi anchetarea „epurărilor politice” din Ministerul de Interne şi Fisc.

Ce va fi?

Aşa că disensiunile între Putere şi Opoziţie se acutizează cu cât se apropie marea confruntare electorală. Invitaţi la dialog de către dl preşedinte, dnii Ponta şi Antonescu au plusat, dacă tot se juca la cacealma, cerând alegeri anticipate în toamnă şi instalarea unui guvern de tehnocraţi pentru a lua măsuri urgente de asanare economică, de stopare a corupţiei şi de pregătire a unor alegeri corecte.

Deoarece niciuna din opţiunile USL nu a fost luată în considerare, a fost boicotat discursul dlui Băsescu din Parlament. Pentru că proiectele sale au murit frumos, s-a produs inevitabilul: i-a sfătuit părinteşte pe deputaţii şi senatorii portocalii să caute un consens…

După ani şi ani de scandal şi dezbinare, realizează în sfârşit că politică înseamnă conlucrare şi negociere. Să nu fie prea târziu.

                                                                                      Petru Tomegea