Bătălia pentru democrație

La o repede ochire asupra spațiului public românesc postdecembrist, se observă o constantă confruntare între două tendințe contradictorii: una pe cât de firavă, pe atât de disperată de a impune și în România modelul occidental democratic și civilizat, iar alta retrograd-dominantă, conservatoare a statu-quo-ului binom putere + avere. De demonstrat.
Să ne reamintim cât de greu a fost imediat după revoluție când anarhia din stradă și din instituții tindea să rămână singura formă de manifestare a puterii, iar unele din hotărârile luate sub presiune atunci continuă și azi: s-au distrus bazele economiei etatiste fără a se pune nimic în loc și s-au creat discrepanțele uriașe între sectoarele productive, minerit, transporturi, energie, instituții de forță ale statului și cele neproductive, educație, sănătate, cercetare… Aici sunt încă cele mai mizerabile salarii din Europa. Orice încercare de restabilire a echilibrelor a fost sortită eșecului.

Puterea nu vrea transparență

După primele alegeri, bătăliile pentru împărțirea puterii s-au mutat în CPUN când s-au pus bazele noului regim politic și noii Constituții, dar cetățenii nu au devenit parteneri ai Puterii politice și nici n-au fost încurajați să participe la rezolvarea treburilor publice. În plus, transparența a fost doar mimată, lăsându-se la îndemâna celor puternici posibilitatea de a-și spori puterea în dauna instituțiilor pe care le conduceau și a cetățenilor, iar situația continuă și azi în aceeași manieră.
De aceea, semnele timide apărute începând din iarna lui 2012 trebuie încurajate: cu toate că s-a speculat aceeași reacție emoțională a electoratului, s-a dorit o altfel de politică, una în favoarea libertăților și a drepturilor cetățenești, una cu toate faptele și înțelegerile celor mari la vedere. Fiindcă o forță politică, USL, și-a însușit respectivele idealuri, și-a adjudecat majorități consistente atât la alegerile locale cât și la cele parlamentare. Ce a făcut cu respectivele majorități e o altă discuție.

Strada ca masă de manevră

Acum se încearcă aceeași strategie pentru schimbarea trendului politic. Au apărut ca din senin demonstrații publice maraton, la început împotriva nepăsării autorităților apropo de câinii comunitari care au ajuns să sfârtece un copil, iar apoi împotriva exploatării aurului cu ajutorul cianurilor la Roșia Montană.
O parte a puterii a înțeles că așa nu se mai poate, de aceea deciziile guvernamentale majore au fost transferate Parlamentului, Legea câinilor comunitari fiind în curs de promulgare, iar aceea a exploatării minereurilor aurifere, la comisiile de specialitate. Vor mai fi cu siguranță și altele. Până și modalitățile de lucru ale legislativului au devenit mai elastice. În plus, atât minerii de la Roșia Montană cât și reprezentanții demonstranților au fost invitați să-și spună părerea în fața respectivelor comisii, ceea ce e un semn încurajator pentru democrația românească, unul de normalitate.

De la Putere la avere

Cealaltă tendință, însă, pare mai puternică: principalele vârfuri ale puterii vor cu orice preț să-și conserve atuurile funcțiilor, încercând concomitent pe orice cale să-și sporească puterea și influența. Nu de altceva apar aproape zilnic la televizor, nu degeaba își organizează costisitoarele și primitivele băi de mulțime. Nu de altceva fac zilnic exerciții de exhibare a puterii și a altor calități ale propriilor personalități.
Dacă ne-am lua după imaginile majorității politicienilor noștri promovate de mass-media, România ar trebui să fie cea mai fericită țară de sub soare: niciunde nu se mai află politicieni mai harnici, mai competenți, mai atoateștiutori ca la noi. Rezultatele muncii lor, însă, sunt cele pe care le vedem.

Talpa țării duce greul

Cât despre averi, o singură remarcă, dar și o consecință: prin faptul că statul nu reușește să-și încaseze decât în mică măsură drepturile, impozitele și taxele, crește posibilitatea evaziunii fiscale și, implicit, posibilitatea acumulării unor averi nemuncite.
Din nefericire, banii nu rămân la contribuabilii mici, la salariați, la mici întreprinzători și meseriași, ușor de forțat să-și plătească dările, ci la marii datornici, clienții tuturor regimurilor postdecembriste. Măcar că Guvernul anunță acțiuni în forță împotriva răilor platnici, lucrurile nu par a se schimba prea repede. În această situație, oamenii politici acționează de obicei ca o frână. Nu e zi să nu ceară scutiri și amânări în numele clienților și a clientelei de partid.

Petru Tomegea

USL + PDL = aceeași mizerie?

Politică nu înseamnă o noapte fără sfârșit a cuțitelor lungi, nici climat de amenințare reciprocă, ci arta dialogului, a bunei guvernări, a pragmatismului decizional. De atâta confruntare politicianist-populistă, s-a ajuns ca prezumția de vinovăție să fie o constantă a vieții politice postdecembriste.
Născută pe un fond străvechi al fugii de răspundere, al neasumării faptelor, prezumția de vinovăție și sora ei bună, învinovățirea colectivă, erau cele mai eficace arme ale bolșevicilor pentru îngenuncherea poporului român. De aceea a fost declarat imediat după 23 august ca imperialist, vinovat de declanșarea războiului antisovietic, de cucerirea altor popoare ca moldovean, ardelean, găgăuz, de nazism, de Shoah…

Epoca burgheziei roșii

„Loviluția” din decembrie 1989 nu a schimbat decât fațada vechii bătălii, de aceea prezumția de vinovăție și învinovățirea colectivă au rămas procedee de bază, fie ale Puterii, fie ale Opoziției. Ca să scape de răspunderea penală a ororilor ciumei roșii, liderii comuniști au aruncat anatema asupra întregului popor: „toți am fost vinovați”. De aici permanenta obstrucționare a pedepsirii marilor vinovați, a torționarilor, tendința de control și supunere a serviciilor secrete și a procurorilor ale căror statute au fost păstrate aproape intacte. De aici presiunile tot mai sofisticate asupra magistraților și a altor funcționari publici.
Va fi fost el comunismul românesc unul pentru eternitate, cum zice dl Tismăneanu, dar abia postcomunismul a instaurat de-a binelea domnia burgheziei roșii. Oricine afirmă că vrea să se despartă cu o câtime de formele-i mentale, de eficientele metode ale acesteia o face în interes electoral, sau pentru perpetuarea propriului statu-quo și acumularea de noi prerogative.

Generalizarea vinei salvează vinovații

În bătălia actuală pentru imagine, cel mai bine dă disiparea vinei, „USL + PDL = aceeași mizerie!” deoarece schimbă ținta oprobriului public. Niciuna dintre instituțiile de bază ale democrației în frunte cu „clasa politică” nu a scăpat de manipularea prin generalizare: Parlamentul este format din infractori, Guvernul e antinațional și nepriceput, hoția stă la baza deciziilor guvernamentale, Justiția e coruptă, educația e zero, legile sunt făcute să-i îmbogățească numai pe unii, se subînțelege întotdeauna că e vorba de dușmanii lui X sau Y, iar sforile le trag magnații corupți, oligarhii, mogulii, baronii, serviciile secrete, penalii din PNL, USL…
În virtutea acestor generalizări, Justiția cică trebuie să ia decizii drastice, cu mascații și procurorii președintelui la ușă, cu televiziunile și reporterii călcându-se pe picioare, propunându-se chiar arestarea celor ce au votat „altceva” în vara fierbinte a lui 2012, fie în Parlament, fie la urne.

Politica fumigenelor

Referendumul a trecut, dar prezumția de vinovăție, vina colectivă, nu. Astfel, mass-media mogulilor cu aceiași „recitatori” și „tonomate pe euro” vor să pună mâna pe Justiție și pe alte instituții ale statului. Ba chiar ar trebui să ne temem de o altă lovitură de palat. A cui? A Parlamentului, a Guvernului, a dictatorului Crin! Între timp, profitând de fumigene, propovăduitorii încearcă să-și legitimeze puterea. Doar ca imagine, căci până la litera și spiritul legii drumul e lung.
A nu se înțelege că învinuirile individuale ar lipsi. Din contra, tensionează relațiile de muncă în sferele înalte ale Puterii, amenință stabilitatea înaltelor jilțuri sau sapă la rădăcina unor cariere de fruntași, surpă temelia unor averi apărute din senin, a unor decizii cu mare impact la pușculițe de partid. Învinuirile sunt urmate de aruncarea pisicii pe surse: cu procese, dosare, mape profesionale și pușcărie, cu dezvăluiri, cu scăderea procentelor în sondaje aranjate, cu tăierea de pe diferite liste etc. Se merge uneori și pe drumul drept, căci se mai întâmplă, nu-i așa, ca destui chiar să fi călcat pe bec.

De la presiune la psihoză

Din păcate, frica de vinovăție, teama de pedeapsa nemeritată într-un sistem justițiar impredictibil generează comportament sub presiune. Ca bonus, psihoza creată poate scoate din circuit oameni integri și capabili. În plus, intimidarea declanșează spirala erorilor. Ca urmare, scad performanțele colective și individuale ale demnitarilor și politicienilor, ceea ce nu mai permite o bună selecție a valorilor, nici o bună gestionare a treburilor publice.
Așa se face că instituțiile tinerei noastre democrații sunt atrase în această bătălie de o parte sau de alta, ca apoi să-și piardă credibilitatea, percepțiile publice ale vinovăției induse mediatic permițând tocmai pescuitorilor în ape tulburi ținerea în captivitate a statului de drept și umilirea cetățenilor.

Petru Tomegea

Ponta a pornit ofensiva

După o vacanță de 10 zile la Miami împreună cu familia (și bona, zic gurile rele), Victor Ponta, prim ministrul României, a deschis noul sezon al confruntărilor politice. Uitând că acum doar o jumătate de an semnase un pact de coabitare cu președintele Traian Băsescu, ieșit destul de șifonat dintr-un referendum câștigat „la masa verde”, șeful guvernului a venit întărit din concediu și nu-l mai slăbește din declarații.
Se vede treaba că motivele atacurilor și miza, pe care nu ni le-a dezvăluit, vor fi fiind foarte importante și presante, dacă înainte de a rezolva restanțe financiar-economice și aspecte ținând de legislație redeschide conflictele la vârful Puterii. Conflicte care, în fapt, nu s-au mai putut stinge din ’90 încoace.

Concediu și confruntare

Să mai observăm că nici partea adversă nu a stat degeaba cât Victor Ponta s-a aflat la odihnă. Astfel, pe o vipie, de-ți frigi tălpile, în drum spre prietenul Falcă de la Arad, se oprește din zbor pe șantierul unde trebuia să fie o autostradă și atacă puternic pe tranșeele săpate încă de acum 9 ani: proastă guvernare, emblema neputinței, „este inadmisibil modul cum se stabilesc prioritățile” (guvernului)…
Declarația a fost șocantă nu atât din pricina conținutului, aceleași idei fiind repetate de numeroase ori de președinte, cât din pricina vipiei: cu capul descoperit, în soarele dogoritor, președintele a dorit să fie convingător: țara arde și premierul se ține de distracții. Știa, probabil, că numai peste câteva zile se va face un nou sondaj de opinii politice care trebuia să-i așeze pe favoriții săi pe un trend ascendent.

O declarație, două declarații…

Ciclul declarație (președinte) – replică (premier) sau viceversa va fi reluat imediat după întoarcerea din concediu a liderilor USL. Iar de Sânta Maria Mare cele două tabere deja se poziționaseră pe câmpul de luptă, reluându-și confruntarea din punctul în care o abandonaseră cu două săptămâni în urmă. Partea spectaculoasă o constituie însă ultimele declarații ale lui Ponta.
Cică „revoltător este faptul că după ce domnul Băsescu i-a făcut dosar penal doctorului Brădișteanu a avut curajul să-l sune la telefon” ca să-i ceară să-l salveze pe „regele” Cioabă, aflat și el în concediu(?) pe o plajă renumită din Turcia. Ideea că Băsescu face dosare nu e nouă, atâta doar că până acum nimeni nu a prezentat dovada că vreunul din procurorii DNA ar fi acționat la comanda președintelui în cazurile Năstase, Nicolescu și în foarte multe altele, dacă nu cumva toate. Repriza însă mai are și alte episoade, la fel de instructive.

Aliați și ajutoare

A se mai observa că, în această fază, prim ministrul primește un ajutor neașteptat din partea ministrului de Externe, Titus Corlățean, care plusează că Traian Băsescu e așa de grijuliu cu „regele” romilor fiindcă are mare nevoie de voturile disciplinate ale respectivei etnii. Nu ne-a spus ce vrea să facă cu ele, dar nu e exclusă ițirea unui alt casus belli.
Sarabanda acuzațiilor continuă: „s-a pupat cu Laszlo Tokes şi a încurajat extremişti”, iar „punerea la punct” a cestora prin asumarea leadership-ului bătăliei antirevizioniste este trecută în zona declarațiilor iresponsabile, ale căror urmări deja se văd: ambasadorul nostru a fost chemat la Ministerul de Externe al Ungariei.

Reacții și contrareacții

Din păcate, există și reacții populare care s-au auzit la meciul de futbol dintre cele două reprezentative desfășurat la Budapesta. Atunci s-au scandat din nou refrenele naționaliste și jignitoare la adresa poporului român precum „Büdös oláh”! (mi-e rușine să traduc!), aceleași de pe vremea lui Miklós Horthy. Urmează replica românească la contrapartidă. Aici s-a dorit să se ajungă? N-ar trebui totuși să-și asume cineva și răspunderea?
Titus Corlățean își susține prim ministrul și de astă dată, completându-i replica șefului cu declarațiile președintelui despre reunirea Moldovei cu patria mamă, declarații sincere, e drept, dar care au retrezit curentul antiromânesc la Chișinău. Nu mai bine tăceau tustrei și puneau mână de la mână ca să mai trimită un transport de cărți românești pentru școlile și bibliotecile de peste Prut aflate în mare suferință?
Vară, vară, concediu, concediu, dar iată că, în loc să pregătim începerea noului an școlar, în loc să ne vedem fiecare de treburile noastre, declanșăm o altă „mândrețe” de ofensivă electorală. Adică o campanie cu nimic deosebită de aceea din ’90 încoace.

Petru Tomegea

Are dl Băsescu servicii de propagandă?

Sintagma „propaganda băsistă” este frecventă pe Net și în anumite emisiuni TV. Nu iese foc fără fum – nu folosește nimănui dacă ne facem că nu o vedem. Dar cine încearcă să afle ce se ascunde în spatele serviciilor de propagandă din 2004 încoace are de răspuns la o întrebare: sunt ele o reacție la atacurile adversarilor, ori adversarii reacționează la atacurile „scutierilor” prezidențiali?
De remarcat că propaganda agresivă nu caracterizează democrațiile avansate. Ce să fi provocat resuscitarea serviciilor de propagandă? De vină ar fi imensa frustrare a președintelui căruia urmează să i se termine mandatul, ori teama că ar putea pierde din putere sau că altcineva ar putea avea inițiative personale fără a-l consulta și a-i primi acceptul. De verificat.

Cum a (re)apărut ideea de propagandă?

A venit la Cotroceni pe un mesaj anticorupție, anticomunist, antipopulism, în general, anti… Ne-a descris apoi statutul de președinte jucător fără a sesiza că din activitatea prezidențială lipsește tocmai dimensiunea constructivă, ceea ce s-a dovedit premonitoriu. Azi realizăm că „jucător” nu înseamnă neapărat ceea ce ni s-a spus de la început: orice joc, inclusiv la bursă sau poker, presupune respectarea unor reguli, pe când jocurile politice inițiate în cele două mandate nu prea au avut legătură cu regulamentele, darmite cu fișa postului ori interesul general.
Atunci când mediile au remarcat discrepanțe între ceea ce și-a propus și ceea ce pune în operă, au început atacurile împotriva lui T.B., motiv pentru care au apărut ca din senin așa-zișii „scutieri”, „oamenii măriei sale”. Sunt jurnaliști, activiști, realizatori de televiziune, comentatori, analiști, ziare și posturi TV pentru care, indiferent ce face, T.B. e ridicat în slăvi, iar zisele sale, multiplicate și răspândite în cele patru zări. Încet-încet, cu toții au lăsat impresia unei armate disciplinate care se ocupă cu servicii de propagandă. Nu se știe însă dacă are și state de funcțiuni.

Propaganda are și părți bune

Îndeobște, într-o democrație, propaganda este folosită pentru a construi un curent de opinie (mainstream), o masă critică favorabilă unei întreprinderi greu de pornit: când se dorește câștigarea aderenților la o idee, un program ori un proiect important pentru cetățeni, când urmează legiferarea unor domenii sensibile, impunerea unor restricții sau ca populația să accepte exploatarea gazelor de șist, de pildă, ori construirea unui pod, a unei mari fabrici cu incertitudini asupra mediului.
În cazul nostru, însă, propagandiștii procedează ca pe vremuri: se spune că o bună parte din resurse și energii se epuizează pentru cultul personalității, de care credeam că am scăpat odată cu revoluția, iar o altă parte, pentru desființarea, descurajarea, înlăturarea adversarilor, pentru destructurarea formațiunilor politice neagreate și pentru crearea altora de tip „cal troian”.

Cultul personalității?

În favoarea celor de mai sus se pot aduce și argumente: se lucrează continuu la imagini precum „Băsescu – apărătorul Justiției”, „Băsescu – simbolul corectitudinii”, „Băsescu – atacat de penali și mogulul-varan Voiculescu”, „Băsescu vrea binele poporului”, de aceea ține neapărat la referendumul din 2009, ca să avem un Parlament Unicameral mai mic și mai ieftin, „Băsescu strică planurile mafioților, penalilor…”, cu toții aciuați în USL, mai nou, în PDL.
În ultima vreme se acreditează ideea că, după încheierea mandatului său urmează potopul. Ca un mare patriot ce este, dlui Băsescu i-ar veni mănușă funcția de prim ministru care i se și cuvine de drept. În consecință, pregătirile pentru lansarea unui vehicul electoral adânc personalizat sunt pe sfârșite.

Un nou proiect pentru Băsescu

Declanșate mai anțărț și cu foarte multă pricepere și imaginație prin celebra de acum Albă ca Zăpada, aceste pregătiri vor scoate din spuma mării Mișcarea Populară, numai bună pentru asigurarea unui viitor politic demn de Traian Băsescu.
Din păcate, orice nouă temă de propagandă a „scutierilor” prezidențiali primește în scurt timp o replică la fel de puternică din partea adversarilor, și invers, iar confruntarea celor doi vectori de opinie acoperă spațiul public în dauna unor teme cu adevărat importante referitoare la revizuirea Constituției, buna guvernare, îmbunătățirea climatului economic. Nu cumva asta se și dorește? Pentru că, în afara unor sume colosale cheltuite aiurea, sorți de izbândă nu are nici una, nici alta.

Petru Tomegea

Frica de Năstase

Deși stările sufletești de teamă și frică sunt omenești, atunci când sunt provocate cu bună știință și cu un anume scop duhnesc a manipulare, ipocrizie și cinism. Dacă mai mulți politicieni au avut a face în diverse situații cu Adrian Năstase și nu au jucat cinstit, după eliberarea sa condiționată, poate să le fie teamă sau frică oricât poftesc. S-ar putea ca viitorul să-i dea șansa să-i „popească” și el la rându-i. Întrebarea este dacă va dori-o.

Descrierea stării de fapt

Mai întâi observațiile: a apărut o mulțime de jurnaliști, formatori de opinii și invitați prin studiouri TV care fac uz de poziția lor spre a trimite mesaje de prevenire / atenționare a dlui Băsescu și a susținătorilor săi asupra pericolelor reprezentate de un Năstase răzbunător. Nici tabăra cealaltă nu rămâne mai prejos: chipurile, proaspăt eliberatul condiționat n-ar avea dreptul să facă politică până în 2016, confundând interdicția unor drepturi civic-electorale cu dreptul la o activitate lucrativă sau la opinie.
Deja anumite ziare, mai ales acelea care au încercat să inducă un nivel de așteptare populară prin prevestirea ruperii USL și a despărțirii celor doi lideri, Crin Antonescu și Victor Ponta, au trecut la scenarii dintre cele mai amenințătoare: va fi un concurent pentru Victor Ponta la Palatul Victoria sau îl va împiedica pe Crin să candideze la președinția României; sub coordonarea lui Năstase, mare specialist în jocuri politice, se va întări PSD, ca drept dovadă a și apărut un sondaj de opinie bine „asezonat”, și se va rupe USL.

Zvonuri și consecințe

În completarea stării de frică, aceiași alarmiști de serviciu aruncă pe piața zvonurilor fel de fel de supoziții: Năstase nu va sta mult să simtă „aerul tare al libertății” fiindcă va fi reîncarcerat în dosarul Zambaccian, sau în cel legat de posesia unor arme fără documente legale, de una dintre ele făcând uz în seara încercării de a se sinucide. Mai sunt și alte „posibilități”.
Apoi explicațiile: Adrian Năstase nu și-a făcut publice intențiile, nici politice, nici profesionale, decât sub forma unor generalități. Va medita asupra viitorului său, ceea ce face fiecare individ demn de luat în seamă. Singura certitudine, are o profesiune: profesor la Universitatea București și autor consacrat în domeniului dreptului (internațional).

Despre notorietatea personajului

În privința carierei politice, se poate spune că e politicianul cu cele mai multe funcții, de la președinte al Camerei Deputaților, la prim ministru și ministru de externe. Practic, din 1989 încoace nu cred că a avut vreo perioadă fără funcții de primă importanță și vizibilitate fie la FSN, PDSR, PSD, fie în instituțiile centrale. Un om cu o asemenea notorietate nu poate trece neobservat în spațiul public.
Cât despre dreptul de a face politică trebuie spus că nimeni nu i-l poate interzice: e vorba de condiția umană, de zoon politikon. Așadar nimeni nu poate opri o personalitate cu un astfel de background și o asemenea notorietate să scrie cărți, să conferențieze pe diverse teme sau să consilieze pe oricine îl solicită, personaj, formațiune, partid sau coaliție.

Motivele desfigurării politice

Probabil că acesta este principalul și adevăratul motiv al încercărilor continue de discreditare a lui Adrian Năstase, ca nu cumva să creeze turbulențe pe o piață politică în care sunt implicați actori foarte importanți, agenții străine, mai cu seamă, specializate în PR și advertising sau diferite personalități din presă, firme românești apărute ca ciupercile după ploaie, toate aflate într-o concurență acerbă pentru consiliere politică. Pe bani foarte mulți. A căror proveniență e mereu dubioasă din pricina unui cadru legal lăsat aproape în voia sorții.
Un atribut la fel de important îl constituie influența și respectul de care se bucură proaspăt eliberatul în rândul nu doar al colegilor de partid. De aici încercarea fie de eroizare, fie de ostracizare. Iar acapararea acestei influențe sau contracararea ei par să fie alte ținte ale celor mai importanți jucători, da, jucători, de pe prima scenă politică dâmbovițeană. Căci până la instaurarea unui climat politic normal și european atât în spațiul public, cât, mai cu seamă, în instituțiile și Puterile statului de drept, va mai curge multă cerneală.

Petru Tomegea

Nici circul politic nu mai e ce-a fost

Abia scăpaţi din noaptea totalitarismului, priveam cu nesaţ la TV zi şi noapte spectacolul oferit de dezbaterile CPUN, un fel de parlament alcătuit 50% din FSN şi alte 50% din câte 3 reprezentanţi ai partidelor născute în focul acelor zile. Ochii însă ne erau aţintiţi spre legendarele figuri de politicieni interbelici, retorica şi gestica lor reuşind să lege cumva firul rupt al politicii româneşti de peste 45 ani.
Se regăseau acolo in nuce mai toate ideologiile de pe mapamond, mai toate curentele politice europene, dar şi destui şefi din varii sectoare economico-sociale, avocaţi, medici, profesori, „experţi” ai Securităţii şi ai Academiei PCR Ştefan Gheorghiu, mai toţi aduşi acolo de revoluţionari ca Brucan, Marţian, Iliescu. Cum a fost posibil? Simplu: personalităţile remarcabile ale politicii, gazetăriei, ştiinţei şi culturii făceau parte din structurile fostei securităţi, iar FSN nu avea încredere în partidele istorice.

Ce este circul politic?

E o combinaţie între actori, saltimbanci, măscărici şi politicieni devenită fenomen de masă cu sprijinul mass-media. De la ei au deprins românii să facă politică, fostele şcoli de partid dovedindu-şi repede inutilitatea. Principalii actanţi politici ai vremii au observat că imaginea publică, notorietatea se pot consacra prin intermediul câtorva gesturi şi fraze bine meşteşugite, de dorit cu încărcătură comic-beletristică, uşor de reţinut, încât era foarte greu de deosebit actorul de politician.
Notorie este existenţa, unică pe mapamond, a unui partid parlamentar din mantaua lui Caragiale, numit „liber-schimbist” cu destui adepţi şi chiar cu oarece rezultate. Căci la început circul politic a fost axat pe clovnerie-oratorie, mai toţi fiind mari meşteri la împerecheri de cuvinte şi sensuri care de care mai deocheate.

Fiind artă şi ştiinţă, politica ar fi trebuit învăţată

Privind fără mânie şi fără părtinire acele vremuri, e uşor de priceput că principiile şi doctrinele politice stârneau oroare, iar cei câţiva practicanţi erau repede taxaţi pentru vorbăria lor păsărească pe care nu o înţelegea poporul, aceasta fiind prima fază a politicii noastre de masă.
În absenţa unei adevărate elite credibile şi modelatoare, în condiţiile în care cei câţiva politicieni cu ceva activitate interbelică precum seniorul Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Radu Câmpeanu, Sergiu Cunescu erau desfiinţaţi, diabolizaţi, politicienii, buni, răi, aveau de gestionat treburile interne şi externe ale ţării.
Nefiind timp de carte, nici de studii politice, cu o şcoală politică nici azi prea răsărită, circul şi politicienii panglicari au continuat a face carieră, în timp ce politicienii şcoliţi cu greu prind un loc în colegii, consilii. Pe deasupra, beştelirea cărturarilor continuă de la cel mai înalt nivel.

Circul a început să plictisească

Necazul e că după două decenii de politici publice improvizate, de circ, vorbărie şi spectacole vetuste cu băi de mulţime aranjate pe bani, în sfârşit românii par să-şi dorească altceva, sau cel puţin aşa arată cele câteva sondaje. A nu se uita că rezultatele proaste ale guvernărilor recente au scos lumea în stradă, provocând demiterea a două executive.
Între timp, vechii actori au devenit cabotini. Neştiind să facă altfel de politică, se iluzionează cu succese facile: în loc să explice situaţia-limită în care s-a ajuns, îşi acuză adversarii, încercând să-i linşeze mediatic; în loc să-şi recunoască spăsiţi vinovăţia ca să câştige capital electoral fie şi prin victimizare, ies în faţa mulţimilor cu ameninţări la adresa celor de altă părere. Pentru că le lipsesc lăudătorii, îşi ridică singuri osanale.

Circul şi urnele

Azi circul politic a căpătat efecte hilare, fără a mai aduce cine ştie ce avantaje la urne. Merge mână în mână cu incompetenţa, provocând sărăcie şi daune nu doar morale greu de acoperit. În plus, amestecând în bătălia politica românească, de o parte ori de alta, tot felul de personalităţi ale UE şi organizaţii partizane occidentale, politicienii noştri vor pierde întâietatea în propria ţară, iar centrele de decizie se vor muta, ca în alte vremuri zbuciumate ale istoriei, în afara graniţelor.
În aceste condiţii, Parlamentul îşi va pierde din suveranitate, şi asta nu neapărat din pricina integrării mai strânse în UE, ci pur şi simplu din lipsa competenţelor şi a profesionalismului.

Petru Tomegea

Cui a servit Convenţia PDL?

Convenţia Extraordinară a PDL a trecut fără ca mass-media să o analizeze în profunzime, atât din pricina grabei de a-şi alege noii-vechii conducători cât şi din aceea a izbucnirii recentelor evenimente pe prima scenă politică a ţării. Realitatea e că, pe o asemenea vipie, numai politichie nu-ţi vine a face.
În intenţia organizatorilor, lucrările se voiau o manifestare de forţă şi unitate, ca să le pară rău alegătorilor că nu le-au dat votul la locale, deşi, după unii analişti, pierderile n-au fost catastrofale, mai cu seamă la numărul primarilor. Da, a fost o manifestare de forţă şi mai cu seamă de unitate, dar

se nasc trei semne de întrebare:

1. dacă PDL a pierdut alegerile, aceasta e trista realitate, nu s-ar fi cuvenit o analiza serioasă a cauzelor şi a neîmplinirilor?
2. de obicei, o astfel de întrunire nu schimbă doar oamenii vinovaţi cu alţii, ci primeneşte ideologia, programele politice şi mesajul, ceea ce nu s-a întâmplat.
3. două elemente importante ale strategiei ar fi fost individualizarea corectă a inamicului şi actualizarea efectivelor împreună cu logistica. Rămân preocuparea doar a liderilor ca până acum? Să le luăm pe rând.
Nu a precizat nimeni în vreun studiu sociologic public în ce măsură s-au pierdut alegerile din cauza votului negativ, probabil preponderent, sau din cauza lipsei de atractivitate şi credibilitate a ofertei electorale. Dar să nu analizeze acest fenomen forul inter-congrese al unui fost partid de guvernare e greu de înţeles. Asta înseamnă fie că nu-şi recunosc înfrângerea, fie se socotesc nedreptăţiţi.

Demotivare, decredibilizare

Din păcate, impresia generală a fost aceea a unui partid demotivat, decredibilizat, lovit în amorul propriu, motiv pentru care alţi doi parlamentari au părăsit corabia. Să luăm în considerare că n-au dorit să-şi spele rufele în public, că se rezervă această analiză care nu dă bine la imagine după scrutinul parlamentar din toamnă.
Amânarea unei evaluări critice a fostului leadership nu le-a permis păstrarea doar a liderilor activi, eficienţi şi principiali, motiv pentru care noua listă a conducerii, puricată bineînţeles de toţi analiştii, cuprinde destule elemente cel puţin contradictorii: dosare în instanţă, ineficienţă, compromitere. Intenţiile PDL care se lasă devoalate sunt doar cele legate de compartimentul comunicare: Cezar Preda, Radu F. Alexandru, Raluca Turcan, Andreea Paul, Cristian Boureanu, Theodor Paleologu, Cristian Preda, Stânişoară, cuprinzând cam ce are mai valoros partidul în acest moment.

Bătălia pe scaune

În afara concurenţei de personal, din punct de vedere doctrinar, PDL nu a câştigat nimic, nici măcar schiţarea unui program de partid recent intrat în opoziţie. Singurele gânduri făcute publice au fost propunerile de a construi „o platformă de centru-dreapta”, ceea ce coincide cu intenţia mărturisită a lui Mihai Răzvan Ungureanu, şi o mai strânsă relaţionare cu societatea civilă.
În schimb se prefigurează cumva modalitatea prin care cred ei că vor recâştiga puterea: prin atac permanent, prin tactica războiului continuu cu adversarul, învrăjbit, diabolizat… De altfel, atacurile la USL au mai înviorat atmosfera, înlocuind discuţiile anoste despre ideologie. Tocmai ceea ce li s-a reproşat cât au fost la putere, imposibilitatea de a construi ceva durabil. Aşadar n-au prea fost schimbări, nici măcar de mentalitate.

O cale nouă?

Mai toate partidele româneşti şi-au găsit cu greutate calea după trecerea în Opoziţie, dar te-ai fi aşteptat ca PDL să-şi individualizeze corect măcar duşmanul: se luptă în continuare cu un USL de stânga, socialist şi bolşevic, numai că actuala coaliţie are două componente la fel de puternice, una de (centru)stânga, PSD şi alta de (centru)dreapta, PNL.
Pentru a le contracara e nevoie de programe mai inteligente şi mai cu priză la mase decât ale actualei coaliţii de guvernământ. Căci a afirma că partidul s-a aşezat pe dreapta, că aşa dă bine azi în România, nu mai păcăleşte pe nimeni.
Nici despre oştile rămase fidele, despre logistica şi forţa financiară a PDL nu a apărut nimic în presă, semn că transparenţa nu este punctul său forte. Adevărat că situaţia e cam aceeaşi pe întreg eşichierul nostru politic. Drumul spre Europa civilizaţiei politice fiind încă lung.

Petru Tomegea

USL n-a câştigat, iar PDL n-a pierdut

Nu cred că s-a aşteptat cineva ca metehnele noastre politice, partizanatul mediatic cu tot cu manipulările ordinare să dispară peste noapte după alegerile locale. Singurul fapt dătător de speranţă este că dimensiunea dezastrului provocat de astfel de fenomene începe să diminueze, pe de o parte. Pe de alta, însă, minciunile, manipulările devin şi mai sofisticate.
De data aceasta, suntem prostiţi în faţă de comunicatele referitoare la rezultatele alegerilor: la votul politic, USL a obţinut cică USL – 49,84%, PDL – 14,92%, PP-DD – 9,21%, iar UDMR 6,38%! O situaţie aproape identică se repetă când e vorba de voturile pentru primari, consilieri locali şi judeţeni ori preşedinţi de consilii judeţene.

Nu mai ştim să socotim?

Stupoare! Când adunăm, ne iese sub 80%! Ce s-a întâmplat cu restul? Ei bine, despre restul acesta mai fac vorbire doar câteva ziare pe unde mai sunt ceva profesionişti dispuşi să informeze corect populaţia. Televiziunile nici nu se mai încurcă. Astfel, am aflat că PSD a mai câştigat în nume propriu, prin candidaţi fără sigla USL, 378 primari şi o mulţime de consilieri, PNL a mai luat şi el separat 264 primari… Or mai fi luat şi alte partide, dar pentru unii jurnalişti iată că 488 primari constituie o cantitate neglijabilă!
Plecând de la aceste cifre, 49,84 – 14,92 – 9,21 – 6,38%, aceiaşi activişti, toţi ai PDL, de care ni s-a acrit în campania electorală, încep să fabuleze: USL n-a câştigat cine ştie ce, doar 49,84%, iar PDL are cei mai mulţi primari. În gura lor cifrele de 14% urcă de fapt pe la 24%… Numai că, refăcând calculele cu toate voturile câştigate de partidele din USL, observăm că ne apropiem de 70%.

Unde se află Opoziţia?

Ceea ce observatorilor serioşi ai primei noastre scene politice le provoacă frisoane. Nu şi liderilor PDL care nu vor, iată, să înveţe nimic din greşeli, care nu sunt în stare să-şi scoată partidul din starea de lehamite, împrăştiere şi dezorganizare, iar alegerile parlamentare bat la uşă. Dacă trendul actual se menţine, şi nimeni nu face ceva să-l schimbe, vom avea o singură forţă politică atotputernică pe care va trebui să o păzim să ne respecte democraţia şi libertăţile câştigate.
De parcă nu era de-ajuns, traseismul continuă. Lideri de marcă, deputaţi şi senatori, consilieri şi primari nou aleşi au şi început negocierile cu USL…, iar lucrurile nu se vor opri până când, se spune, nu va dispărea cu totul PDL.

Cândva minciuna mai avea oarece ştaif

Că fenomenele sunt scăpate de sub controlul liderilor portocalii e evident. Ca să acopere dimensiunea pierderilor, fac ceea ce ştiu şi au făcut întotdeauna: manipulează – ba că au pierdut din cauza austerităţii, nu din cauza corupţiei şi a aroganţei; ba că nu USL a câştigat, ci PDL a pierdut; ba că Mihai Răzvan Ungureanu va reconstrui dreapta românească, deşi dreapta actuală, PNL, a fost confirmată de scrutin; ba că să stăm liniştiţi că va găsi el dl Băsescu o soluţie ca întotdeauna.
Or în situaţia actuală, preşedintele nu mai este capabil să ofere soluţii, MRU nu reuşeşte să-şi construiască aura de lider carismatic, aşa cum şi-ar dori, din contra, nu e zi să nu repete locuri comune ori închipuiri juvenile, iar, colac peste pupăză, liderii actuali ai PDL îl ironizează. Încet-încet, MRU a devenit o non-ecuaţie.

Încăierare în loc soluţii

Ca şi cum toate acestea n-ar fi fost suficiente, Biroul Permanent Naţional al PDL de-aseară a confirmat ceea ce presa scria de ani buni: lideri de două parale adresându-şi injurii de maidan, intelectuali rătăciţi în fundăturile unei politici în care legea o fac cei cu banii bugetului pe mână, ei dau lovituri pe la spate şi ridică în jilţuri „delfini”, amante, cumetri şi interlopi, ei folosesc bani publici pentru lăudători, mituirea alegătorilor şi cumpărarea voturilor în Parlament…
Şi-au aruncat în faţă unii altora murdării şi acuzaţii, încât, dacă procurorii DNA n-ar fi ocupaţi cu politica, ar avea materie primă pentru ani buni, iar jurnaliştii, scriitorii ar putea compune romanul-fluviu „Ce te ţii, bă, de scaun?” Adică de „pleaşcă”. Explicaţia că numele Baconschi e „un brand” se situează exact la acelaşi nivel cu întrebarea lui Pinalti. Chiar că e „sfârşitul celei mai mari minciuni politice post-decembriste” (CTP).

Petru Tomegea