Un mare profesor, cu şase clase, e drept, ne explica prin anii ’90 că economia capitalistă înseamnă comision. Iar acum, după declaraţia deputatului PDL Adrian Gurzău, îmi dau seama că, de fapt, d Brucan îşi instruia comilitonii cum să jefuiască populaţia, cum să prospere fără să producă nimic: prin comision.
Ce e comisionul?
Un fel de remiză, rabat, mită, şpagă, adică o cotă-parte care trebuie plătită alături de impozite, TVA, CAS plus alte vreo 550 de taxe şi impozite pe care contribuabilul român trebuie să le dea statului român.
Cine e comisionarul? Ei, abia acum şi-a intrat în rol economistul politruc: capitalistul român. Deoarece revoluţia ne-a prins fără capital românesc şi, vai! fără capitalişti. De unde puteau să apară, după teoria brucaniană însuşită şi de FSN, dacă nu tot de pe spinarea bietului popor plătitor de biruri? Căci după „comisionare” preţul include şi mărimea comisionului.
Ce sunt comisionarii?
Aici e aici: după politrucul nostru, comisionarii sunt greii României, stâlpii societăţii de consum, un fel de vectori, activişti capitalişti pe tărâm economic, oameni de încredere ai marelui mahăr: iau comision de pe spinarea amărâţilor ca să-i facă acestuia viaţă uşoară, să funcţioneze partidul şi, dacă le mai rămâne şi au chef, să investească în ceva. Un fel de haiducie modernă prin care industria şi agricultura să treacă în proprietatea capitaliştilor autohtoni. Fără răscoale. Procesul a reuşit. Succes deplin.
Care sunt mărfurile, serviciile, materiile purtătoare de comision? Pentru croitorii de noi afaceri, vestea e foarte tristă: nu mai e nimic nepurtător de comision, de la apă la pâine, de la groapa din cimitir la pepenii de Dăbuleni, de la producţie, la distribuţie. Nu poartă comision doar aerul respirat de noi, lacrimile, visele şi prostia. Aerul curat al pădurilor fiind şi el comisionat.
De a cui datorie e vorba?
Nu ne mai putem permite „iluzia traiului pe datorie”, crede d Băsescu. Dar comisioanele variază între 5 şi 15.000%, deşi uneori e greu de închipuit. Evident, nu cât % contează, ci volumul. De exemplu, la gaze, doar la o singură firmă de distribuţie, comisionul variază între 175 şi 275 milioane de euro. Pe an. Deşi avem gaze, ţiţei, electricitate etc. de la mama-natură românească, de binefacerile acesteia se bucură doar „băieţii deştepţi”. Pentru noi, consumatorii, preţul îl depăşeşte de mult pe cel de la Paris sau Londra.
Dacă doar comisionul unei singure firme de distribuţie a gazelor poate ajunge la 275 milioane euro, dacă punem la socoteală şi restul firmelor de energie, dacă mai luăm în considerarea comisioanele la alimente, medicamente şi servicii aveţi imaginea unui furt generalizat cu acte în regulă şi fără a putea fi nimeni acuzat de corupţie. Dimensiunile jafului vă rog să le stabiliţi domniile voastre.
De ce nu se investeşte în România?
Partea interesantă urmează abia acum: unde era România azi dacă toţi aceşti bani furaţi se investeau în mijloace de producţie, proprietăţi, şcoli, spitale? Ce s-a întâmplat cu aceşti bani? Se poate uşor stabili, dacă vreo autoritate ar dori, căci banii sunt astfel făcuţi ca să lase urme pe unde trec. Dar nu se doreşte. Toată lumea ştie unde sunt banii: o bună parte păpaţi pe distracţii şi bunuri de lux ale mahărilor, o altă parte şpagă la partid, iar grosul în bănci străine şi în conturi offshore.
Puterea actuală a câştigat alegerile promiţându-ne atunci ca şi acum regionalizarea, reforma statului, a învăţământului, a sănătăţii etc., dar de comisioane, remiză, rabat n-a suflat o vorbă. Oare de ce nu şi-a angajat răspunderea vreun guvern Boc pentru repatrierea banilor furaţi şi stârpirea comisioanelor şi să cadă eroic la datorie, nu ruşinos şi nedemn ca acum?
Ei bine, diferenţele salariale între lucrătorul român şi cel occidental de aici derivă, din comisioane, mită, şperţ, şpagă etc. Fiindcă operatorul economic şi-a luat ostatică autoritatea statului care, conştient, se lasă astfel jefuit de bună voie.
Petru Tomegea
Petru Tomegea - ePolitica 