Cu democrația la ospiciu

Nu pricep și pace cum un popor de peste 20 de milioane acceptă sau nu-i pasă că dreptul său fundamental, acela de a trăi într-o țară liberă și democratică, este mătrășit de o bună bucată de vreme. Astfel, dacă alegerile au fost câștigate prin păcălirea poporenilor cu promisiuni fără acoperire, prin manipulări, populism și țepe, ceea ce se întâmplă după scrutin nu mai are caracter democratic demult: liderii de la putere abuzează de autoritarism, iar deciziile nu se mai iau prin vot, ci la dispoziția celui mai tare. Cum s-a ajuns aici numai după 28 ani de la execuția Ceaușeștilor? Cine se joacă cu focul?
Dar hai să intrăm în detalii: cu toții ne dorim să trăim într-un mediu economic înfloritor, sănătos și cinstit, în care bugetul comun și politicile publice sunt în favoarea cetățeanului, numai că banul public are un traseu sinuos, obligatoriu prin curtea unui mare mahăr comisionar. De obicei comisionul variind între 10 și 100%, dacă ne luăm după dosarele penale, face diferența între omul cinstit care se scoală cu noaptea-n cap să se ducă la lucru și politicianul, demnitarul, înaltul funcționar căruia îi crește averea doar fiindcă este într-un anume post.
Din păcate comisionul nu este singurul care perturbă calea dreaptă, ci și trucarea licitațiilor în așa fel ca să câștige ai noștri, după care câștigătorul licitației, de obicei, cu un preț foarte mic, vine la prea puternicul zilei și cere bani pe deasupra că uneori prețul lucrului final poate crește de câteva ori. Ca să nu mai aducem vorba și de alte malversațiuni financiare…
Ei, bine, după un număr de ani și mandate, înavuțitul nu mai știe ce să facă cu banii: își căpătuiește rudele, amantele, cunoscuții, își cumpără proprietăți la Monaco, Dubai, Argentina, Brazilia, Madagascar, Coasta de Azur sau Costa del Sol, dar nu sunt evitate nici marile capitale ale lumii. Pescuiește în oceane, se împroprietărește cum-necum cu întregi bucăți de țară sau le folosește doar pentru sine și ai săi… A uitat complet de bună guvernare și poporenii care i-au dat votul.
Să revenim însă la situația democrației. Ca pretutindeni, poporul vrea dreptate, tratament egal în fața legii, un trai decent care i se promite de dimineață până seara. Mai vrea ca instituțiile plătite din bănuțul său să fie prompte și prietenoase, vrea servicii bune de sănătate și educație ca urmașii să poată ajunge ceva în viață, numai că aleșii actuali au cu totul late preocupări: vor cu orice preț să pună justiția sub control politic pentru a nu mai fi anchetați, mint de îngheață apele cât de bine o ducem noi sub înțeleapta lor guvernare, acuză pe alții de greșelile lor, nu le mai place economia de piață, deși aceasta a adus dezvoltarea economică și o oarecare îmbunătățire a nivelului de trai, trag sforile pentru a ne scoate din Uniunea Europeană unde sunt legi și reguli care trebuie respectate…
Actuala majoritate de guvernământ a uitat că idealurile revoluției decembriste libertatea, democrația, egalitatea, dreptul la opinie, educație, sănătate… au fost împlinite cu peste o mie de jertfe ale tinerilor, că pentru admiterea în NATO și UE s-au făcut sacrificii imense, iar acum încearcă să ne scoată ca să poată ei face ce vor.
Nu mai vrea poporul român civilizația și bunăstarea din UE? Și-a dorit poporul gâtuirea justiției și exonerarea de răspundere penală a politicienilor și a funcționarilor corupți? Și-au dorit lucrătorii preluarea tuturor taxelor, scumpirea alimentelor și a combustibililor? Și-a dorit realmente poporul lideri corupți și condamnați în frunte? Nici vorbă! Ei s-au lăsat convinși de minciunile candidaților, iar acum descoperă că în spatele alegerii lor s-a ascuns o mare înșelătorie.
Firește că există vinovați, iar acești vinovați poartă un nume, dar vina este a noastră, nu a altora. Ca adevărați cetățeni, am fi putut vedea din timp că democrația ne-a fost „subtilizată”, iar dispariția, fie și parțială, a democrației nu avea altă consecință decât spolierea statului, sărăcirea contribuabililor și înjosirea României, a poziției ei în Uniunea Europeană și NATO. Lucruri care ar fi trebuit păzite ca lumina ochilor.

Petru Tomegea

În România comisioanelor, statul se lasă jefuit

Un mare profesor, cu şase clase, e drept, ne explica prin anii ’90 că economia capitalistă înseamnă comision. Iar acum, după declaraţia deputatului PDL Adrian Gurzău, îmi dau seama că, de fapt, d Brucan îşi instruia comilitonii cum să jefuiască populaţia, cum să prospere fără să producă nimic: prin comision.

Ce e comisionul?

Un fel de remiză, rabat, mită, şpagă, adică o cotă-parte care trebuie plătită alături de impozite, TVA, CAS plus alte vreo 550 de taxe şi impozite pe care contribuabilul român trebuie să le dea statului român.
Cine e comisionarul? Ei, abia acum şi-a intrat în rol economistul politruc: capitalistul român. Deoarece revoluţia ne-a prins fără capital românesc şi, vai! fără capitalişti. De unde puteau să apară, după teoria brucaniană însuşită şi de FSN, dacă nu tot de pe spinarea bietului popor plătitor de biruri? Căci după „comisionare” preţul include şi mărimea comisionului.

Ce sunt comisionarii?

Aici e aici: după politrucul nostru, comisionarii sunt greii României, stâlpii societăţii de consum, un fel de vectori, activişti capitalişti pe tărâm economic, oameni de încredere ai marelui mahăr: iau comision de pe spinarea amărâţilor ca să-i facă acestuia viaţă uşoară, să funcţioneze partidul şi, dacă le mai rămâne şi au chef, să investească în ceva. Un fel de haiducie modernă prin care industria şi agricultura să treacă în proprietatea capitaliştilor autohtoni. Fără răscoale. Procesul a reuşit. Succes deplin.
Care sunt mărfurile, serviciile, materiile purtătoare de comision? Pentru croitorii de noi afaceri, vestea e foarte tristă: nu mai e nimic nepurtător de comision, de la apă la pâine, de la groapa din cimitir la pepenii de Dăbuleni, de la producţie, la distribuţie. Nu poartă comision doar aerul respirat de noi, lacrimile, visele şi prostia. Aerul curat al pădurilor fiind şi el comisionat.

De a cui datorie e vorba?

Nu ne mai putem permite „iluzia traiului pe datorie”, crede d Băsescu. Dar comisioanele variază între 5 şi 15.000%, deşi uneori e greu de închipuit. Evident, nu cât % contează, ci volumul. De exemplu, la gaze, doar la o singură firmă de distribuţie, comisionul variază între 175 şi 275 milioane de euro. Pe an. Deşi avem gaze, ţiţei, electricitate etc. de la mama-natură românească, de binefacerile acesteia se bucură doar „băieţii deştepţi”. Pentru noi, consumatorii, preţul îl depăşeşte de mult pe cel de la Paris sau Londra.
Dacă doar comisionul unei singure firme de distribuţie a gazelor poate ajunge la 275 milioane euro, dacă punem la socoteală şi restul firmelor de energie, dacă mai luăm în considerarea comisioanele la alimente, medicamente şi servicii aveţi imaginea unui furt generalizat cu acte în regulă şi fără a putea fi nimeni acuzat de corupţie. Dimensiunile jafului vă rog să le stabiliţi domniile voastre.

De ce nu se investeşte în România?

Partea interesantă urmează abia acum: unde era România azi dacă toţi aceşti bani furaţi se investeau în mijloace de producţie, proprietăţi, şcoli, spitale? Ce s-a întâmplat cu aceşti bani? Se poate uşor stabili, dacă vreo autoritate ar dori, căci banii sunt astfel făcuţi ca să lase urme pe unde trec. Dar nu se doreşte. Toată lumea ştie unde sunt banii: o bună parte păpaţi pe distracţii şi bunuri de lux ale mahărilor, o altă parte şpagă la partid, iar grosul în bănci străine şi în conturi offshore.
Puterea actuală a câştigat alegerile promiţându-ne atunci ca şi acum regionalizarea, reforma statului, a învăţământului, a sănătăţii etc., dar de comisioane, remiză, rabat n-a suflat o vorbă. Oare de ce nu şi-a angajat răspunderea vreun guvern Boc pentru repatrierea banilor furaţi şi stârpirea comisioanelor şi să cadă eroic la datorie, nu ruşinos şi nedemn ca acum?
Ei bine, diferenţele salariale între lucrătorul român şi cel occidental de aici derivă, din comisioane, mită, şperţ, şpagă etc. Fiindcă operatorul economic şi-a luat ostatică autoritatea statului care, conştient, se lasă astfel jefuit de bună voie.

Petru Tomegea

Spaţiul public şi distorsionarea informaţiei

Definit îndeobşte prin excluderea celui privat, spaţiul public s-a bucurat încă din antichitatea greacă şi romană de o atenţie aparte, studiul lui ajutându-i pe conducători să-şi ajusteze deciziile, fie în societăţile democratice, fie în cele aristocratice. Reglementările sale ţin, în genere, de tradiţie, având la bază caracteristici de bun simţ precum libertate, dreptate, democraţie, cinste, onoare, demnitate, bună convieţuire, respect pentru alteritate etc., în proporţii specifice fiecărui tip. De remarcat că întotdeauna spaţiul public denotă măsura nivelului de civilizaţie, de aceea statele, organizaţiile civice insistă să se legifereze mare parte din numeroasele-i aspecte.

Dezordinea, devălmăşia, dereglementarea spaţiului public românesc sunt primele mari surprize de care te loveşti pretutindeni, de la afişele, reclamele, anunţurile lipite, apoi uitate acolo până le distrug intemperiile, la starea jalnică a gărilor, sălilor de spectacole, a refugiilor pentru pietoni, localurilor, pieţelor, mijloacelor de transport etc. Pe stradă, în locuri cu vad, te izbeşti de tot soiul de indivizi soioşi expunându-şi infirmităţile inflamate ori cerşind prin cântece lălăite. În interiorul instituţiilor de contact cu cetăţeanul te întâmpină aerul stătut de pe vremuri, aceeaşi lipsă a actualului, aceeaşi mizerabilă delăsare vizuală, aceleaşi turbulenţe cacofonice obositoare, chiar dacă marmura, termopanele îţi iau ochii. Lipsă de respect faşă de ceilalţi şi de noi înşine.

Nu despre asta fi vorba mai departe, ci despre distorsionarea informaţiei în spaţiul public, mai ales sub aspectul său infracţional. Întrucât fenomenul a cunoscut amplificare rapidă, există pericolul permanentizării, cu atât mai mult cu cât nivelul slab de reacţie a concetăţenilor poate lăsa profitorilor impresia că se poate şi aşa, sperând ca obişnuinţa impunităţii să devină lege.

Cine deschide ochii când dă de clipuri, calupuri, afişe, spoturi … publicitare indicând fel de fel de produse care de care mai „isteţe” îşi păstrează banii la locul lor. Chiar dacă gardurile, zidurile, stâlpii, geamurile, vitrinele, difuzoarele, ecranele, jurnalele sunt pavoazate cu imagini de lux. Cu siguranţă, acasă, va constata că i-a aruncat pe apa sâmbetei. Nu s-a văzut nici un organ de protecţie a consumatorului să verifice corespondenţa între reclamă şi calitatea produsului şi nici afacerişti în spatele gratiilor pentru asemenea falsuri, minciuni, înşelătorii ordinare. La fel stau lucrurile şi-n sezonul ieftinirilor de toamnă pe plaiurile noastre. Când intri în (neapărat!) „market”, descoperi că etichetele au fost falsificate ca preţurile să pară ieftinite, iar afişul de doi ari, în culori ţipătoare, îţi fură inima.

În ceea ce priveşte calitatea, peste tot eşti anunţat că în cutare loc dai numai de articole de firmă, verificate, iar la domiciliu produsele culinare au gust dubios, etichete suprapuse, nasturii cămăşii de lux sar la prima folosire iar aparatele de „marcă”, făcute probabil pe vapor, mor când ai nevoie de ele. Pentru plângerile tuturor păcăliţilor n-ar ajunge o armată de inspectori.

Nivelul calitativ al serviciilor ar trebui să fie corespunzător preţurilor, de o stea, de două, de trei…, iar patronul mulţumit cu suma de pe chitanţă. Nu numai că în spatele „stelelor” afişate nu afli ce-ai plătit, dar la terminarea comenzii ori mai devreme, pentru a condiţiona efectuarea, apare jenant o mână întinsă pentru ciubuc. Cu cât este mai atractivă oferta, cu atât mai mare posibilitatea de „a lua ţeapă”,  cea mai frecventă locuţiune verbală a limbajului comun.

Banca naţională, ministerul finanţelor, fiscul, garda, numeroasele organe de control se luptă(?) cu morile de vânt încercând să impună disciplina financiară. Să fim serioşi. Nu se întâmplă mai nimic. Deşi e plin de reclame bancare, pe solicitant îl aşteaptă un întreg calvar, atât înainte, cât şi după, de la o mulţime de formalităţi hârţogăreşti umilitoare, până la dobândă. Chiar deschizând bine ochii, (România – stat de drept?), la prima rată te poţi trezi că pe lângă dobândă mai ai de plătit, cică legal, câteva comisioane „normale”: al băncii, al concesionarului, al celui ce întocmeşte contractul, pentru gestionarea contului, pentru verificări, pentru formulare, pentru plată în avans(!), pentru fel de fel de operaţiuni interbancare, aceleaşi situaţii fiind de notorietate şi la carduri, iar dobânzile, odată inscripţionate, rămân bătute în cuie, chiar dacă pe piaţă scad. Nu şi când cresc. Când depui bani la bancă ori în card, situaţia se inversează, tot în defavoarea ta. Măcar că ai contract, la scoaterea banilor te trezeşti cu …praful de pe tobă. „Miroase a cămătărie”, spun tot mai mulţi analişti, românii temându-se şi să mişte cardul în buzunar de frica atâtor comisioane. Singura speranţă a fost la operatorii străini, numai că între timp, s-au dedat şi ei cu obiceiurile dâmboviţene.

Mass-media te asaltează asiduu cu publicitate neobrăzată asupra „produselor” unor  manelişti de vijelie, de aur, de Piteşti ori de balaoacheşi care te asasinează în mijloace de transport, în localuri insalubre, în pieţe, la iarbă verde, în bloc, în parc, în… cimitir. Într-un stat de drept, poluarea sonoră se pedepseşte drastic. Venituri se obţin numai în baza unor calificări date de şcoală, iar cumpărătorii sunt educaţi să evite kitsch-ul suburban. Nu-mi aduc aminte ca vreun savant să fi spus că asemenea făcături sunt muzică. Frumoasele versuri, melodiile populare româneşti sunt transpuse pe linii melodice şi ritmuri de harem calchiate după cele din bazarele Orientului. E vorba de furt intelectual, de plagiere ordinară prin care, cu insolenţă şi tupeu, analfabeţii ajung „mari” compozitori, acumulând din lipsa noastră de educaţie averi fabuloase căci terfelirea valorilor culturale consacrate nu constituie infracţiune, iar noi renunţăm definitiv la cultura şi civilizaţia Europei.

Petru Tomegea