De ani buni fatalitatea este trăsătura identitară românească preponderent analizată în cărţi şi eseuri, dar discursul înţelepţilor arareori trece de folclorul mioritic şi paremiologic. Dacă verdictul lor că ne închinăm sorţii era previzibil, reacţia vulgului şi a elitelor politice a lipsit cu desăvârşire. Vom fi zicând că filosofii, ca şi politicienii, se află doar în treabă. Ar cam fi cazul să ne întrebăm de ce, în momente critice ale istoriei, trăite cu o anumită ciclicitate, discuţia este reluată mereu din acelaşi punct. Ca şi cum în imaginarul colectiv, în mentalul public nu s-ar produce nicio schimbare. Deoarece eforturile de înlăturare a consecinţelor lipsesc, situaţiile critice se repetă, generaţiile continuă să fie irosite, iar noi ne conservăm caracterele, tipologia şi tarele străvechi. De parcă nici n-ar exista şcoală.
Ideea de fatalitate bântuie de ceva vreme şi scena politică. Astfel, după politicienii de la putere, nici preşedintele, nici guvernul, cu atât mai puţin parlamentul ori cetăţenii nu pot face nimic pentru eradicarea crizei deoarece ea s-a declanşat în ţările occidentale dezvoltate, iar rezolvarea va veni odată cu ieşirea lor din recesiune. Noi trebuie să avem răbdare, ceea ce şi facem de la Zamolxis încoace. Raţionamentul miroase a dezvinovăţire puerilă de genul „unde dai şi unde crapă” de moment ce Polonia, Bulgaria, Slovacia, Cehia etc. deja gustă roadele politicilor de relansare economică. În lipsa lor, România resimte efectele neputinţelor manageriale la modul tragic: prunci morţi din neglijenţă în spitale, vârful aisbergului lovind în chiar inima capitalei. În provincie, subfinanţarea şi delăsarea bat în dramatic, dar veştile proaste se află mai greu. Li se adaugă zilnic zeci de morţi pe şoselele pline de obstacole, pe şantiere unde autoritatea protecţiei muncii e mână în mână cu patronii. De accidente casnice şi infracţiuni contra vieţii nu mai vorbim. Avem mai multe victime ca în ultimul război. Aceleaşi cauze: indisciplina, nerespectarea legilor şi a regulamentelor, improvizaţiile fatale, lipsa de răspundere penală, civilă, politică.
Pentru a ne ridica din letargie, ar fi mare nevoie de reforme începând cu politica, educaţia, sănătatea, administraţia şi terminând cu civilizaţia locuirii. Există chiar un consens naţional în privinţa lor. Dar, fatalitate, lucrurile nu s-au schimbat prea mult din vremea lui Caragiale: „Ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori…” Ideile reformatoare abundă, şi la guvern, şi la opoziţie. În campanii electorale dau în clocot. Multe trec de legislativ, dar ceva le opreşte să fie puse în operă. Altora destinul le surâde şi câte un curajos se apucă să le aplice, până dă şi el de o piedică insurmontabilă. În 20 de ani nicio reformă nu a fost finalizată, deşi promisiunile înnoitoare au dus la câştigarea alegerilor.
Perspectivele actuale nu lasă loc speranţei. Fiindcă la noi datele statistice sunt ţinute sub obroc, apelăm la „Population Reference Bureau” să aflăm că 25-27 % din populaţie va dispărea în viitorul apropiat. De altfel, dimensiunile e(i)migrării sunt estimate de mass-media la peste 2,5 – 3 milioane de locuitori. Ne pleacă mai cu seamă valorile. Degeaba ne împăunăm că suntem un popor de 23000000. Dacă de pericolul depopulării nu se ocupă nimeni, te întrebi care vor fi fiind priorităţile, preocupările diriguitorilor noştri?
Până la integrarea în UE, încrederea populaţiei în viitor depăşea 80 de procente. Acum ne-am prăbuşit. Fatalmente, am recăzut în patima zodiacelor, a prezicătorilor şi a ghicitorilor în orice, în palmă, cafea, bobi, ghioc, în coji de ceapă, cântatul cocoşului şi cucurigarea găinii. S-au înmulţit şi cititorii în vise, în semne pământene sau cereşti. Nu există canale media fără „specialişti consacraţi” ai negoţului cu soarta ori cu Dumnezeu. Partea tristă este că sociologii constată degringolada nu doar sufletească a naţiei, dar de trezit nu se trezeşte nimeni.
Petru Tomegea
Apărut Ziare.com
Petru Tomegea - ePolitica 