Cine se teme de serviciile secrete?

Cine se teme de serviciile secrete?

Odată cu pachetul noilor legi ale Justiției, necesare admiterii în spațiul Schengen, s-a declanșat iarăși războiul nedecarat cu serviciile secrete românești. Analizând acuzațiile celor interesați în beștelirea și slăbirea eficienței serviciilor secrete, ai impresia că România le plătește degeaba și nu mai are nevoie de aceste instituții de forță ale statului: cică deranjează bunul mers al democrației, supraveghează populația după bunul plac, mai ales pe liderii și influencerii politici ai Opoziției, preocuparea lor de bază fiind cică întocmirea de dosare „politice” ale unor lideri „nevinovați”. Ne întoarcem la aceeași campanie neroadă cu „statul paralel” și cu George Soros & Florian Coldea.

Să recunoaștem că momentul atacului nu e ales la întâmplare, iar motivul legat de discuțiile din parlament, cusut și el cu ață albă, nu e singurul. De fapt, e vorba de o încercare străvezie de a lovi în capacitatea de reacție a serviciilor secrete apropo de războiul de la granițe și de posibila declanșare a crizei economice.

Atacatorii se ascund în spatele ideii de întărire a independenței Justiției, de aceea au scos la înaintare câțiva reprezentanți ai avocaților și ai judecătorilor (pe care nu i-a mandatat nimeni în afara site-lui luju.ro) plus echipele de zgomote de la Antene și România TV a fugarului Sebastian Ghiță. Bătălia aceasta este purtată de partea cea mai mizerabilă a societății româneaști, aceea legată de vârfurile corupției postdecembriste cu conexiuni în fosta securitate care își vede periclitate interesele politice și economice de către un SRI puternic. Și ce interese! Să ne amintim numai de privatizările dubioase, de falimentarea Bancorex, a Bankcoop, a Băncii Agricole, de Caritas, FNI și de proprietățile, terenurile sustrase domeniului public. Este de noaptea minții să ceri anularea dovezilor irefutabile ale serviciilor secrete pe motiv de atac la democrație când este clar că marii corupți condamnați penal precum Sorin Ovidiu Vîntu, Adrian Năstase, Elena Udrea, Radu Mazăre… au atentat la siguranța națională jefuind bunurile poporului român prin diverse tașmacherii și artificii juridice. 

A nu se uita că serviciile secrete nu au numai o componentă militară, ci și sarcini explicite de apărare a democrației, a suveranității, a independenței politice și economice, a supremației Constituției. Te cuprinde jena când vezi mulțimi de comentatori, talk-show-iști, alături de destui politicieni care nu au citit legile de organizare a SRI, SIE, STS…, dar fac spume la gură condamnând amestecul serviciilor în activitatea Justiției, a unor înalți demnitari și instituții care ajung în fața instanțelor. Să fi dispărut teroriștii, trădătorii, atentatorii la siguranța națională, manipulatorii profesioniști ai cauzelor unor țări care au o problemă cu granițele și viitorul patriei noastre? Va fi fiind ferită de Sfântul Duh România de astfel de intenții și inamici că trebuie diminuată puterea serviciilor?

Nici vorbă. Serviciile secrete românești își fac datoria fără clopoței, pentru asta fiind remunerate. Însă când atacatorii nu mai au subiecte, readuc vorba despre umbra securității care ar plana și astăzi asupra activității ofițerilor de informații. Numai că ofițerii sunt pregătiți după normele europene și ale UE în Academia Națională de Informații, iar legislația românească a fost sincronizată cu a celorlalte state UE și NATO, unde nu au existat scandaluri legate de depășirea atribuțiilor în îndeplinirea misiunilor, cu excepția cazului Donald Trump. Te pomenești că și acesta va fi având rădăcini carpato-danubiano-pontice.

De remarcat că cetățenii altor state democratice colaborează cu sau ajută după puterile lor activitatea de culegere de informații, înțelegând foarte bine că astfel își apără țara. Spre dezamăgirea detractorilor, lucrul acesta se întâmplă și în România, chiar dacă situația nu este afișată la gazeta de perete.

Rămân de discutat cazurile speciale ajunse în Justiție unde probele asupra abuzurilor SRI trebuie dovedite. Deocamdată există multe acuzații, procese de intenție, politicianism de două parale și multă vorbărie în studiouri TV ori pe site-urile controlate de aceiași cai bălani.

Petru Tomegea 

Disprețul public și rețeta sigură a eșecului politic

De vreo doi ani, actuala majoritate se plânge de discursul urii promovat cică de opoziție și de câțiva formatori de opinii, de jurnaliști apărători ai democrației și ai bunului simț, dar nu a ținut cont de criticile obiective și nu a făcut absolut nimic pentru a reveni la normalitatea unei țări membre a Uniunii Europene unde și Putere, și Opoziție conlucrează pentru rezolvarea treburilor publice. Tratați cu dispreț de diriguitori hapsâni, șmecheri și mânați de interese personale sau de grup, cetățenii au ajuns să-i disprețuiască și chiar să-i urască, iar trendul acesta nu va mai putea fi schimbat prea degrabă. Cum s-a ajuns aici?
Prin aroganță și legiferarea unor interese proprii ori de gașcă: proaspăt instalată la Palatul Victoria și în fruntea Parlamentului, coaliția de guvernământ și-a încălcat promisiunile din campania electorală și s-a apucat de „reformarea” justiției în așa fel ca liderii cu dosare penale să scape de procese, singurele motive declarate: „fiindcă putem”, „dacă nu acum, când?”, dacă nu noi, cine?”. Forțând regulamente și cutume democratice, comisiile parlamentare și Guvernul au trecut la rescrierea legilor și a Codurilor Penale în favoarea corupților, a infractorilor, fără a ține cont de Opoziție și de cetățenii reprezentați de aceasta, fără a cere opinia magistraților independenți și fără a lua în considerație că România trebuie să respecte tratatele de aderare la UE și analizele MCV, CRECO și ale Comisiei de la Veneția, ceea ce a pornit tăvălugul protestelor de stradă și, concomitent, al urii. Au scos legi favorabile numai pentru ei înșiși.
Consecințele nu au întârziat, iar zilele trecute le-a venit lovitura fatală: presa a aflat de dispariția Alexandrei și, cu 4 luni în urmă, a Luizei, două fete din Caracal care, în lipsa mijloacelor de transport public, au apelat la „ia-mă, nene!” Numai că „nenea” era Gheorghe Dincă, membru(?) al unor rețele de trafic de carne vie, criminalul(?, un psihopat(?) lăsat în libertate, fără niciun fel de supraveghere, așa cum sunt și alte câteva mii de psihopați uitați pe străzi. Că poate nu se întâmplă nimic… Și iată că se întâmplă.
Ura născută după OUG 13 ca ura, urcă și coboară, dar acum s-a revărsat peste țară un dispreț stăruitor la adresa diriguitorilor și a instituțiilor implicate: Poliție, STS, procurori de caz, iar disprețul nu are alt leac decât dispariția compromișilor din spațiul public. Rușinoasă, dar de înțeles. Care sunt sursele disprețului?
Vinovat este tot disprețul, dar de data asta al guvernanților față de guvernați: disprețul, bătaia de joc ale polițiștilor de la 112 și ale celor de la STS față de copiii amenințați cu moartea, teama că prin intervenția pentru salvarea Alexandrei ar putea atrage ilegalitatea probelor, neimplicarea justițiarilor pe motiv că se tem de Inspecția Judiciară și de Secția Specială. Așa că au stat în mașina Poliției până la ora 6 fără să facă nimic, iar viața copilei s-a topit în foc. Nimeni nu-i va putea ierta pentru acest păcat. Dar nota de plată se va plăti la Tribunal, probabil, și mai ales la alegeri, iar actualii diriguitori au a da seamă. Au fost preveniți din vreme, însă nu le-a venit a crede.
Or un popor care își disprețuiește conducătorii nu mai poate fi guvernat ca până acum fără a trezi revolte și suspiciuni, iar posibilitatea alegerilor anticipate nu este luată în calcul decât de politicienii lipsiți de realism. Din ce se vede până acum, alegerile prezidențiale vor fi la termen, dar, după crimele odioase, discursul politic al tuturor competitorilor s-a schimbat. Va fi dominat de jale, plângeri penale și mult dispreț, multă scârbă, care vor fi contabilizate de formațiunile de guvernământ și de instituțiile implicate.
Din păcate, nimeni nu are soluții de ieșire rapidă din criză și nici măcar nu le caută… Să sperăm că Uniunea Europeană, statele membre ale UE ne vor ajuta cu expertiză și experți, iar instituțiile statului vor fi încet-încet curățate de incompetenți, ticăloși și oportuniști. Dar pentru asta e nevoie de schimbarea puterii actuale, compromisă ca niciodată după revoluție, și de voință politică de a reseta statul de drept. Ceea ce, înafara unor declarații și multe vorbe de clacă, nu se prea întrevede.

Petru Tomegea

STS, mon amour

Serviciul de Telecomunicații Speciale nu este, în termeni reali, un serviciu secret, ci o problemă de adevăr. În plus, activitatea principală, misiunile sale sunt la dispoziția celorlalte servicii secrete și autorități publice. Cea mai importantă misiune a STS, pentru politicieni și jurnaliști, o constituie secretizarea și securizarea comunicării între diferite compartimente ale statului, nu Sistemul Național Unic pentru Apeluri de Urgență, 112.

O legendă și ceva mituri

Fiind considerat de marele public o organizație secretă, legendele și zvonistica țineau de multă vreme loc de adevăr. Veți spune că importante erau legile și regulamentele militare în baza cărora își desfășura activitatea, numai că, fiind vorba de o unitate militar(izat)ă, legea și regulamentele stăteau bine mersi în sertar, iar activitatea se desfășura după principiul: „dacă-i ordin, cu plăcere! Să trăiți!” Nu așa s-au produs toate nenorocirile la revoluție și de la revoluție încoace?
Așa se face că STS constituie o problemă de adevăr: fiindcă în spațiul public, după accidentul aviatic din Apuseni, s-au deconspirat primele date despre activitățile „secrete” ale STS. Și nu oriunde, ci prin acuzațiile aduse Guvernului Ponta de către opozanții trecerii STS din ograda CSAT la MAI, ca să fie împreună cu Inspectoratul General pentru Situații de Urgență, aflat în subordine.

Adevăr fără să vrei

De unde știu acuzatorii cu ce se ocupă STS? Fiindcă, până atunci, în spațiul public circulau doar fel de fel de legende și temeri: ne ascultă cu pasiune matematică pe toți, știe în orice moment unde, cu cine ne aflăm pe baza telefoanelor mobile, dar n-a fost în stare(?) să localizeze corect epava avionului, STS-iștii sunt autorii ascultării ilegale a convorbirilor telefonice, ei furnizând presei celebrele stenograme, în fapt, transcripturi ale respectivelor convorbiri.
Dar dovezile totuși lipseau. Le-a suplinit gura păcătosului care adevăr grăiește. Astfel, apărătorii din oficiu ai STS acuză USL și Guvernul Ponta că vor să pună mâna pe STS ca să influențeze rezultatele alegerilor, ca și cum acest serviciu secret ar fi mereu piesa turnantă care a înclinat balanța puterii spre personajul sau personajele principale de care ascultă.

Un serviciu pentru liniștea cui?

De unde știu acuzatorii că se poate așa ceva? Să se fi întâmplat vreodată ca STS să se implice partizan în procesele electorale? Și fiindcă adversarii nu dorm, imediat s-a auzit vocea prim ministrului Victor Ponta: „Domnia sa (Traian Băsescu, n.a.) este dator unor oameni, nu ştiu şi dacă unor structuri, pentru faptul că, ştim cu toţii, în 2009 a pierdut alegerile prezidenţiale şi, totuşi, a fost ales”.
Afirmația este mai gravă decât se consideră îndeobște, aruncând în aer întreg eșafodajul democratic construit cu atâta trudă, cu urcușuri și coborâșuri, în ultimii 24 ani. Și, cu toate acestea, nici o autoritate a statului, nici Justiția, nici vigilenții comisari europeni nu au reacționat, așa cum nu au reacționat din ’90 încoace la acuzații la fel de grave: Securitatea și activiștii lui Ceaușescu au pus mâna pe bani și putere, regele Mihai a fost scos din ecuația Puterii de aceiași, averea, bunurile comune ale cetățenilor au fost „păpate” tot de ei…

Umbra lui Stalin

Așadar „bătălia pentru STS”, cum titrează presa acestor zile, are la bază istoria conflictelor pentru câștigarea puterii. Nu cu programe și cu proiecte aducătoare de bunăstare și voturi, nici cu tehnici și mijloace persuasive, ci cu procedee staliniste: „Nu contează cine votează, contează cine numără”. În cazul nostru, cine transmite și supraveghează datele.
Din cât s-a aflat în presă, a fost o singură încercare de aflare a adevărului prin 1992, când un grup de luptători cu morile de vânt în frunte cu Seniorul Corneliu Coposu a dorit să facă lumină în această zonă tenebroasă, dar, din păcate, nu a făcut față volumului imens de date și încurcături. Nu e exclusă nici descurajarea… pe care mizează mereu atât autoritățile statului cât și serviciile secrete.
Iată cum se face că, deși detestat și temut de ambele părți, STS e dorit, pe ascuns și cu ardoare, în curtea proprie. De aici și titlul.

Petru Tomegea

De ce amestecăm moartea cu politica?

De ce amestecăm moartea cu politica?

Cum s-a ajuns să amestecăm lucrurile de viață și de moarte cu politica? Nu e decât un singur răspuns: există o cumplită foame de voturi, voturi de pe orice, din sărăcie, analfabetism și dezordine, din scandaluri înadins provocate, din întâmplări dramatice și tragice, inclusiv de pe morți. Ca cioclii.
De ce sunt atât de importante voturile? Pentru că într-o democrație numai cu ele se ajunge la putere. La ce e bună Puterea? Politicienii zic că pentru buna guvernare. Însă, deși până acum s-au cam perindat toate partidele pe la Palatul Victoria, Puterea lor nu a vizat și bunăstarea supușilor, decât în foarte, foarte mică măsură. Și atunci?

Politizare și înapoiere

De politizat, politizează și alții: politicienii englezi, germani, francezi și chiar elvețieni, fie de la putere, fie din opoziție. De pildă, în problema e(i)migrației forței de muncă din estul continentului european. Aș vrea să le reamintesc că procesul era invers înainte de război, dar acum le vine foarte greu să-și amintească.
Întrebările din vorspann vin ca urmare a politizării nenorocite și macabre a accidentului aviatic din Apuseni, soldat cu două victime, Aurelia Ion şi Adrian Iovan, și cu răniți. Când, cu adevărat, zicerea „a călca pe cadavre” capătă relevanță. Semn că, în disperarea lor, unii politicieni, sau ce-or fi fiind ei, își hrănesc orgoliile și de pe vii, și de pe morți.

Ce aveau Adrian Iovan și Aura Ion cu politica?

Mai întâi câteva adevăruri incontestabile: la manșa avionului se afla pilotul Adrian Iovan, singurul care putea decide evoluția zborului. La sol era ghidat de specialiștii ROMATSA, ajutați de STS care i-au aprobat toate deciziile. La sol a intervenit ISU, bine, rău, va răspunde. La manșă nu erau clasa politică, nici Parlamentul, nici Guvernul, nici Voiculescu, Stroie, Mănescu, Ponta ori Antonescu, nici alții care au devenit nu numai „șacali, hiene şi necrofagi”, ci și locuri de scuipat în piața publică.
Aveau Adrian Iovan, specialiștii ROMATSA și comandanții ISU rol de politicieni, de activiști de partid? Nici vorbă. I-a numit cineva pe criterii politice? E momentul să răspundă, dacă au făcut-o. Cu siguranță că aveau, ca fiecare, simpatii și antipatii politice, dar în timpul nenorocirii își îndeplineau cum credeau ei mai bine sarcinile și datoriile de serviciu.

De ce fac politicienii treaba Justiției?

Guvernului îi revine obligația de a analiza comportamentul fiecărei instituții implicate și de a lua măsuri de ridicare a acestora la nivelul cerut de anul 2014. Justiției i se cere să-i condamne pe vinovați, iar Parlamentului, să revadă întreg ansamblul legislativ. Și cu siguranță așa se va face. Dacă are cineva vreo dovadă certă că nu va fi așa, să o facem publică. Dar nu e nevoie de procese de intenție.
De ce politicul o ia înaintea Justiției, a analizei reci și raționale a omului de știință? Abia acum înțeleg: în timp ce Justiția, organele de anchetă și control se mișcă greu cu anchetele și condamnările, o anume parte a politicienilor și a activiștilor lor încearcă să acumuleze capital electoral pe seama impactului emoțional al populației.
Trec apoi fără jenă să-i judece ei înșiși pe făptași și chiar să pronunțe sentințe de vinovați. Ceea ce s-a întâmplat adesea. Cum e posibil așa ceva într-o democrație în care, dintre cele trei puteri ale statului de drept, doar Justiția e competentă a da sentințe? Iată că e posibil. Se mai întâmplă așa ceva în alte democrații? Niciunde.

Ar trebui o măsură totuși…

La fel au stat lucrurile în cazul privatizării OLTCHIM și CFR – Marfă, al condamnării fostului prim ministru Adrian Năstase… Până și în domeniul sensibilelor relații internaționale, când politizarea s-ar putea lăsa cu urmări neașteptate pentru România, vezi vizita recentă a înaltului emisar american, Victoria Nuland… Și situația se va repeta până când legiuitorul va face ordine, iar justițiarii își vor face datoria.
Firește că trebuie să existe și responsabilitatea celui ce a făcut numiri politice, dar politicul are o altă menire, mult mai importantă, într-o democrație adevărată: buna guvernare, bunăstarea tuturor cetățenilor. Iar voturile trebuie să vină nu din batjocură, scandaluri, certuri și acuzații asupra altora, nici de pe morți și nenorociri, ci din programe politice și proiecte de dezvoltare. E și motivul pentru care batem mereu pasul pe loc. De atâta amar de ani.

Petru Tomegea

Legătura între azimut și politica degeaba

Deciziile politice proaste și incompetența nu numai că ies la iveală în momente dramatice, dar, din nenorocire, provoacă victime, iar tragismul recentului accident aviatic ne întunecă existența și ne întoarce cu fața spre Dumnezeu și soartă. Doar atât ne-a rămas.
De ce? Simplu: fiindcă înafara unor demisii și demiteri, mâine o vom lua-o de la capăt. Fatalitate? Poate. În aceste zile de bocete și vaiete nu s-a găsit vreo minte limpede și vizionară care să ne spună ce e de făcut. Aceeași nenorocire care se ține de capul nostru de multe decenii: legi și reguli făcute de amatori, greșeli inadmisibile și incompetență în gestionarea situațiilor de criză, fuga de răspundere, aruncarea infamă a vinii asupra celorlalți, a dușmanului politic, fie de la Putere, fie din Opoziție.

Ce ne facem cu neștiința?

Ce este azimutul? „Unghiul format de planul meridianului unui loc cu planul vertical ce trece prin locul direcției respective. În navigația aeriană poartă numele de drum, cap, relevment, gisment”, sau, mai legat de cazul nostru: „unghi format de o direcție de referință cu direcția unei raze vizuale sau cu direcția unui emițător de unde electromagnetice”.
Orice observator atent și-a dat seama că dificultatea principală a salvării vieților unui pilot și a medicilor a fost imposibilitatea aflării azimutului, a locului în care avionul a luat contact cu solul. Deși tehnologia de azi e una colosală: avionul avea o dotare suficientă pentru aflarea impactului, fiecare telefon mai spălățel și fiecare internaut ar fi putut rezolva dilema în câteva secunde, cel mult un minut. Și totuși coordonatele s-au aflat cu foarte mare greutate, iar descoperirea victimelor a fost aproape întâmplătoare.

Armata era și o stare de spirit

Înainte de 2005, toți cetățenii apți erau obligați să facă serviciul militar, de la un anume grad în sus învățau să calculeze azimutul, și teoretic, și pe teren, deoarece, în caz de pericol, ca militari, erau datori să-și salveze viața, atât a lor, cât și a subordonaților. În caz contrar, răspundeau în fața Curții Marțiale.
Azi armata nu mai e obligatorie, iar la școală ori nu se învață calculul azimutului, ori se învață formal și se uită la ieșire pe poarta școlii. Ca peste jumătate din materia îngurgitată inutil în școlile românești. Pentru că, dacă s-ar fi știut, echipele locale de salvatori, Salvamontul ar fi ajuns poate în timp util. Și poate cele două vieți mai puteau fi salvate.

Politica aiurea

Acum se caută un acar Păun sau mai mulți pentru a astupa gura mulțimilor și a liniști apele din politică și din mass-media. Or principala vinovăție aparține autorilor Legii Nr. 395 din 16 decembrie 2005 și ai Legii privind pregătirea populației pentru apărare, 446/2006 cu statuări pur formale. (Art. 54 „alte forme de pregătire a populației pentru apărare”: a) pregătirea persoanelor cu atribuții de conducere din sistemul administrației publice la nivel central si local; b) pregătirea premilitară a tinerilor; c) pregătirea privind modul de acțiune în situații de urgenta civila; d) pregătirea în formațiuni sanitar-voluntare…”)
Așa cum nu le-ați văzut și simțit Domniile Voastre efectele, la fel nu le-am văzut nici noi. Și nu este vorba doar de calcularea azimutului, ci și de dotarea corespunzătoare a aparatelor de zbor. Pe vremuri, ținuta aviatorilor și a însoțitorilor de bord prevedea anumite accesorii obligatorii, inclusiv haine și dispozitive speciale pentru condiții vitrege și accidente, cu tot cu nelipsita parașută.

Măcar de-am învăța ceva

Și pentru că armata era un fel de școală obligatorie a vieții și a bărbăției, una în care fugarii de carte învățau totuși să scrie, să citească și să socotească, ba chiar și reguli de comportament civic, îi acuz pe amatorii făcători de legi aiurea că situația României de astăzi li se datorează în foarte mare parte, atât autorilor celor două legi citate mai sus cât și altora.
Nu trebuie să fii savant să-ți dai seama că lipsa onoarei militare și a sentimentului civic-patriotic ne costă și ne vor costa pe lângă viitorul României și un număr nesfârșit de vieți omenești. Iar de tragedii zilnice precum cele de mai sus și cele din circulația rutieră sau cauzate de nerespectarea regulilor de protecția muncii nu vrem să se mai vorbească în spațiul public.

Petru Tomegea