Cine a furat alegerile?

Cine a furat alegerile?

După fiecare campanie electorală și mai cu seamă după numărarea voturilor, asistăm la o ceartă oțărâtă și penibilă în care mofluzii se dau în stambă, arătându-și adevărata față, una care sub nicio formă nu avea de ce să caute în fruntea cetățenilor,  alegători activi sau nu, nefiind garanție pentru buna gestionare a treburilor publice. Revanșiștii mizează, ca de obicei, pe dezinformarea cetățenilor, pe ușurința și neobrăzarea de a-i prosti în față. De demonstrat.

Trebuie spus din capul locului că alegerile se organizează de către guvern și autoritățile locale în baza unei legi votate democratic în Parlamentul României, iar legea aceea prevede destule condiții de siguranță și corectitudine a votării, condiții care să zădărnicească orice tentativă de manipulare a alegătorilor și de schimbare a rezultatelor la urne în funcție de dorința și orgoliile unor candidați plini de sine. E drept și că imaginația sforarilor și a furăcioșilor nu cunoaște limite.

Însă toată toată tevatura actuală despre fraudarea alegerilor are altă țintă decât revendicarea propriu-zisă a posturilor și constituie de fapt un cap de pod pentru alegerile parlamentare fixate deocamdată la începutul lui decembrie, mai cu seamă pentru motivarea stafurilor electorale și pentru menținerea caldă a propriului electorat.

Pentru că, încă înainte de deschiderea urnelor de vot, comisiile tuturor circumscripțiilor electorale fuseseră instruite de oameni de drept, procurori și judecători, asupra tuturor procedurilor. Pe deasupra, fiecare partid avea în respectivele comisii reprezentanți care au supravegheat întreg procesul de votare și de numărare a voturilor, drept pentru care au recunoscut și semnat rezultatele numărătorii pentru fiecare candidat, inclusiv introducerea datelor în softul STS, păstrând câte o copie a proceselor verbale. În aceste condiții, a contesta rezultatele înseamnă a-ți contesta propria semnătură și a te afla în treabă, motiv pentru care Autoritatea Electorală nu a anulat niciunde alegerile.

Pe deasupra, orice contestare trebuia depusă în termen de 48 ore și au fost depuse destule, toate primind răspuns de la Birourile electorale. Dar, deși au primit răspunsurile la contestații, să mai susții aceleași bazaconii despre fraudare la două săptămâni de la alegeri depășește bunul simț comun. Gabriela Firea: „Sa vină un expert internațional să verifice softul STS. Alegerile trebuie anulate… La parlamentare vor dori să fure și mai mult(,) astfel încât să-și asigure prin fraudă o majoritate prin fraudă”, exprimarea corectă nefiind punctul forte al fostei absolvente de filologie!

Se vede cu claritate că ori nu se cunoaște legea, ori mai degrabă nu se ține cont de prevederile ei, softul fiind verificat de experți și aprobat odată cu legea, iar anularea alegerilor o fac Justiția și CCR, dar trebuie să se îndeplinească niște condiții legale, nefăcându-se la cererea ultimativă a nu știu cărui candidat ofuscat de pierderea poziției și a funcției.

Semn că fairplay-ul, buna creștere și bunul simț le lipsesc cu desăvârșire contestatarilor, cu toate acestea, pierzătorii sunt liberi să se adreseze de îndată Justiției pentru a li se face dreptate. Nu vor alege, însă, calea Justiției, fiindcă știu bine că adevărul e acela comunicat de BEC, dar vor găsi câțiva avocați (latratores, în latină!) buni de gură pentru a menține scandalul mediatic treaz până la viitoarele alegeri și a mai ciupi ceva voturi de la fraieri. 

Numai că într-un stat de drept, într-o țară democratică și civilizată, competitorii își acceptă înfrângerea imediat după anunțarea rezultatelor, iar pierzătorii le urează succes câștigătorilor, cerând votanților proprii să sprijine activitatea noilor aleși. Nu-mi aduc aminte să se fi întâmplat prea des așa ceva de la Ion Rațiu încoace.

Așadar cine a furat alegerile, oameni buni? Răspunsul nu poate fi decât unul: câștigătorii! Și cum mofluzii sunt de câteva ori mai mulți, vacarmul încă va mai persista. Așa se face că arareori câștigătorii scapă cu imaginea neșifonată din astfel de confruntări de sumă nulă, motiv pentru care încrederea în decizia politică se află la cote atât de joase.

Petru Tomegea

Stresul populației folosit ca armă politică

Emil Cioran – Pe culmile disperării: „Personal îmi dau demisia din omenire”… Peste 4 milioane de cetățeni români apți de muncă și-au dat demisia din România și apoi au luat calea Occidentului cu și mai multă îndârjire. Fenomen singular în UE, ba chiar pe mapamond. Cum de a fost și este posibil așa ceva?
O liotă de ageamii politici, sociologi, jurnaliști specializați pe fenomene social-economice se strofocă de două decenii să descâlcească motivele părăsirii patriei de către locuitori, cea mai grea suferință după pierderea unui părinte, zic psihologii. Concluzia lor nu are a face cu românii care: „mai bine mămăligă și ceapă cu cel drag decât scofeturi cu urâtul”. Uite că de urât își ia lumea câmpii, nu neapărat pentru trei creițari în plus.
Așa că, ipocriți politruci cu tot cu servitorii voștri devotați din mass-media, adevărul este altul și doare: românii pleacă potopiți de urât și disperare. Atunci când e încețoșată imaginea zilei de mâine, a ta și a pruncilor, când meritele tale nu contează, când în fruntea patriei e goliciune de modele ale oamenilor competenți, harnici și cinstiți, când hoțul îți râde în nas și șmecherul ori prostul se cocoțează în jilțul dregătorului, stresul devine maxim. Iar stresul maxim e ca puhoiul: rupe maluri, dărâmă baraje, sparge diguri… Nu pe un asemenea fond de stres psihic a venit revoluția din decembrie 1989 sau ați uitat lecțiile tragice ale trecutului recent?
Dacă într-o țară normală diriguitorii se îngrijesc nu numai de bunăstarea propriului popor, ci și de sănătatea lui sufletească, în România nu am auzit pe nimeni să recunoască stresul provocat de deciziile politice proaste. Dacă în Marea Britanie, și nu numai, există studii despre stresul provocat plantelor, vacilor, oilor, gâștelor de poluarea sonoră, e.g., dacă elevii învață de la cele mai fragede vârste să evite stresul, din contra, în România stresul cetățenilor a ajuns armă politică pentru politrucul aflat pe cai mari.
Fiindcă, de ceva vreme, actuala majoritate politică își stresează realmente locuitorii cu fel de fel de amenințări în scopuri bine determinate: toată lumea e conștientă că în România „corupția ucide” în fel și chip, de la Colectiv și pe șosele până la locul de muncă, dar corupții și hoții, favorizați de ultimele legi, își duc mai departe mandatele ori își continuă și mai abitir hoțiile. Deși nivelul acut de sărăcie din corupție ni se trage, actuala majoritate distruge mecanismele anticorupție alungând-o pe Laura-Codruța Kövesi, simbolul luptei anticorupție, ca să-și scape ei pielea. Ne-am eliberat de stresul groaznic al dictaturii ceaușiste în 1989, dar, din păcate, de dictatură n-am scăpat. Spuneți-mi, vă rog, o singură poftă a lui Dragnea Liviu însuși care nu a fost îndeplinită cu scrupulozitate de supușii săi, din Parlament, din Guvern ori din PSD! Pentru oamenii cu carte nu există stres mai mare decât un nou Ceaușescu!
De aceea, generația care a făcut pasul spre Occident este aceea tinerilor școliți. Pe ei minciunile și gogoșile zilnice ale comunicatorilor actualei majorități nu-i mai pot păcăli. Generația mai vârstnicilor e mai răbdurie, așteptând ca promisiunile să devină fapte. Iar unele chiar devin: au fost măriri de salarii și pensii, mai ales speciale, numai că majoritatea salariaților și a pensionarilor s-a ales cu praful de pe tobă, majorările fiind repede înghițite de inflație și dobânzi, ba și de dispariția medicamentelor compensate.
Cine și de ce provoacă stresul acesta uriaș care poate duce la dispariția poporului român din „spațiul carpato-danubiano-pontic” fără război? Există, firește, un stres cotidian legat de cheltuieli, sănătate, realizări personale, relații interumane, dar stresul colectiv e altceva. El este generat de factori sociali, economici și relații de muncă, de decizii riscante de management național, de apariția unor restricții și tulburări sociale, de decizii politice proaste, nefundamentate, de sărăcie, de lipsa unui viitor sigur pentru sine și pentru urmași.
Stresul nu e doar din pricina deciziilor proaste, cât din impredictibilitatea, lipsa regulilor, interpretarea ad usum proprium a legilor și a Constituției, din minciunile ordinare (scad prețurile – dar ele cresc!) și din lăfăirea incompetenței pe masa deciziilor politice.
Petru Tomegea

Spaţiul public şi distorsionarea informaţiei

Definit îndeobşte prin excluderea celui privat, spaţiul public s-a bucurat încă din antichitatea greacă şi romană de o atenţie aparte, studiul lui ajutându-i pe conducători să-şi ajusteze deciziile, fie în societăţile democratice, fie în cele aristocratice. Reglementările sale ţin, în genere, de tradiţie, având la bază caracteristici de bun simţ precum libertate, dreptate, democraţie, cinste, onoare, demnitate, bună convieţuire, respect pentru alteritate etc., în proporţii specifice fiecărui tip. De remarcat că întotdeauna spaţiul public denotă măsura nivelului de civilizaţie, de aceea statele, organizaţiile civice insistă să se legifereze mare parte din numeroasele-i aspecte.

Dezordinea, devălmăşia, dereglementarea spaţiului public românesc sunt primele mari surprize de care te loveşti pretutindeni, de la afişele, reclamele, anunţurile lipite, apoi uitate acolo până le distrug intemperiile, la starea jalnică a gărilor, sălilor de spectacole, a refugiilor pentru pietoni, localurilor, pieţelor, mijloacelor de transport etc. Pe stradă, în locuri cu vad, te izbeşti de tot soiul de indivizi soioşi expunându-şi infirmităţile inflamate ori cerşind prin cântece lălăite. În interiorul instituţiilor de contact cu cetăţeanul te întâmpină aerul stătut de pe vremuri, aceeaşi lipsă a actualului, aceeaşi mizerabilă delăsare vizuală, aceleaşi turbulenţe cacofonice obositoare, chiar dacă marmura, termopanele îţi iau ochii. Lipsă de respect faşă de ceilalţi şi de noi înşine.

Nu despre asta fi vorba mai departe, ci despre distorsionarea informaţiei în spaţiul public, mai ales sub aspectul său infracţional. Întrucât fenomenul a cunoscut amplificare rapidă, există pericolul permanentizării, cu atât mai mult cu cât nivelul slab de reacţie a concetăţenilor poate lăsa profitorilor impresia că se poate şi aşa, sperând ca obişnuinţa impunităţii să devină lege.

Cine deschide ochii când dă de clipuri, calupuri, afişe, spoturi … publicitare indicând fel de fel de produse care de care mai „isteţe” îşi păstrează banii la locul lor. Chiar dacă gardurile, zidurile, stâlpii, geamurile, vitrinele, difuzoarele, ecranele, jurnalele sunt pavoazate cu imagini de lux. Cu siguranţă, acasă, va constata că i-a aruncat pe apa sâmbetei. Nu s-a văzut nici un organ de protecţie a consumatorului să verifice corespondenţa între reclamă şi calitatea produsului şi nici afacerişti în spatele gratiilor pentru asemenea falsuri, minciuni, înşelătorii ordinare. La fel stau lucrurile şi-n sezonul ieftinirilor de toamnă pe plaiurile noastre. Când intri în (neapărat!) „market”, descoperi că etichetele au fost falsificate ca preţurile să pară ieftinite, iar afişul de doi ari, în culori ţipătoare, îţi fură inima.

În ceea ce priveşte calitatea, peste tot eşti anunţat că în cutare loc dai numai de articole de firmă, verificate, iar la domiciliu produsele culinare au gust dubios, etichete suprapuse, nasturii cămăşii de lux sar la prima folosire iar aparatele de „marcă”, făcute probabil pe vapor, mor când ai nevoie de ele. Pentru plângerile tuturor păcăliţilor n-ar ajunge o armată de inspectori.

Nivelul calitativ al serviciilor ar trebui să fie corespunzător preţurilor, de o stea, de două, de trei…, iar patronul mulţumit cu suma de pe chitanţă. Nu numai că în spatele „stelelor” afişate nu afli ce-ai plătit, dar la terminarea comenzii ori mai devreme, pentru a condiţiona efectuarea, apare jenant o mână întinsă pentru ciubuc. Cu cât este mai atractivă oferta, cu atât mai mare posibilitatea de „a lua ţeapă”,  cea mai frecventă locuţiune verbală a limbajului comun.

Banca naţională, ministerul finanţelor, fiscul, garda, numeroasele organe de control se luptă(?) cu morile de vânt încercând să impună disciplina financiară. Să fim serioşi. Nu se întâmplă mai nimic. Deşi e plin de reclame bancare, pe solicitant îl aşteaptă un întreg calvar, atât înainte, cât şi după, de la o mulţime de formalităţi hârţogăreşti umilitoare, până la dobândă. Chiar deschizând bine ochii, (România – stat de drept?), la prima rată te poţi trezi că pe lângă dobândă mai ai de plătit, cică legal, câteva comisioane „normale”: al băncii, al concesionarului, al celui ce întocmeşte contractul, pentru gestionarea contului, pentru verificări, pentru formulare, pentru plată în avans(!), pentru fel de fel de operaţiuni interbancare, aceleaşi situaţii fiind de notorietate şi la carduri, iar dobânzile, odată inscripţionate, rămân bătute în cuie, chiar dacă pe piaţă scad. Nu şi când cresc. Când depui bani la bancă ori în card, situaţia se inversează, tot în defavoarea ta. Măcar că ai contract, la scoaterea banilor te trezeşti cu …praful de pe tobă. „Miroase a cămătărie”, spun tot mai mulţi analişti, românii temându-se şi să mişte cardul în buzunar de frica atâtor comisioane. Singura speranţă a fost la operatorii străini, numai că între timp, s-au dedat şi ei cu obiceiurile dâmboviţene.

Mass-media te asaltează asiduu cu publicitate neobrăzată asupra „produselor” unor  manelişti de vijelie, de aur, de Piteşti ori de balaoacheşi care te asasinează în mijloace de transport, în localuri insalubre, în pieţe, la iarbă verde, în bloc, în parc, în… cimitir. Într-un stat de drept, poluarea sonoră se pedepseşte drastic. Venituri se obţin numai în baza unor calificări date de şcoală, iar cumpărătorii sunt educaţi să evite kitsch-ul suburban. Nu-mi aduc aminte ca vreun savant să fi spus că asemenea făcături sunt muzică. Frumoasele versuri, melodiile populare româneşti sunt transpuse pe linii melodice şi ritmuri de harem calchiate după cele din bazarele Orientului. E vorba de furt intelectual, de plagiere ordinară prin care, cu insolenţă şi tupeu, analfabeţii ajung „mari” compozitori, acumulând din lipsa noastră de educaţie averi fabuloase căci terfelirea valorilor culturale consacrate nu constituie infracţiune, iar noi renunţăm definitiv la cultura şi civilizaţia Europei.

Petru Tomegea