Oltchim îngroapă referendumul

Odată cu declanşarea scandalului legat de privatizarea Oltchim, ofiţerii de presă şi activiştii PDL, comunicatorii şi vectorii de imagine ai dlui Băsescu au primit ordin să amplifice prin orice mijloace tărăboiul mediatic: e vorba de una din ultimele ctitorii ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate, un combinat cu capital majoritar de stat de care se leagă destinul a peste 2500 de angajaţi cu tot cu familiile acestora.
Au intrat în ecuaţie din nou temele lor favorite: ruşii – duşmanii românilor, diriguitorii s-au dat cu ruşii, toţi sunt hoţi, toţi mint, toţi au greşit la guvernare numai dnii Videanu, Boureanu… şi PDL sunt mimosa pudica & gratiosa. Mai trăim încă graţie performanţelor PDL, clarviziunii lor economice şi politice. Altfel era vai de mama noastră. Culmea: lipsesc Motanul Felix, bătrânul edec bolşevic Iliescu, încarceratul Năstase…

Referendum / Oltchim

Pentru mai bine de o săptămână, complexul de evenimente legate de referendum cedează întâietatea mediatică, iar acuzaţiile grave aduse USL şi Guvernului Ponta de către liderii PDL şi oamenii lor de influenţă demonstrează că, dacă tevatura cu privatizarea Oltchim nu era cumva pregătită din vreme, măcar au reuşit să-şi creeze un cap de pod mediatic şi o linişte absolut necesare pregătirii viitoarei campanii.
Mai trebuie spus că, odată cu al II-lea mandat al lui Băsescu la Cotroceni în 2009, consilierii şi activiştii săi au încercat în permanenţă să stăpânească spaţiul public, să lanseze propriile teme ale agendei politice şi chiar să contracareze bombele de presă prin lovituri mediatice arareori din sfera economicului, a socialului, ci mai adesea din dosarele Justiţiei. De ce? Ne-ar putea răspunde comisarul european pentru Justiţie, Viviane Reding, sau CSM. Dar n-au făcut-o, nici nu o vor face cu tot cu un MCV impus până la calendele greceşti.

Bombe de presă şi ofensivă mediatică

Paradigma tematică a referendumului a fost conturbată prin mijloace demne de profesioniştii vechii securităţi şi ai armatelor de ocupaţie: ne era spart auzul continuu cu lovituri de stat ale Parlamentului, puciuri ale cetăţenilor participanţi la vot, subjugarea justiţiei şi scăparea puşcăriabililor…, iar soluţia a fost ca de fiecare dată intervenţia străină.
Dacă necesitatea de a fi schimbată principala temă de discuţie în campania referendară putea fi de înţeles, ei bine, actualmente, după ce dl Băsescu s-a întors cum-necum pe scaunul poftit cu atâta ardoare, schimbarea subiectului de discuţie e mai greu de explicat.

Ce trebuie ascuns de ochii lumii?

Un posibil motiv ar fi ratarea de către DNA a posibilităţii de a scoate din pământ din piatră seacă peste 1,5 milioane de voturi fraudate la referendum, pentru a dejuca şi noul cvorum de 19 milioane. S-a dovedit că e o simplă gogoaşă de presă, voturile multiple abia ajungând la 55 660, conform raportului AEP. Acestei informaţii i se adaugă şi Decizia CCR de respingere a contestaţiilor PDL referitoare la schimbarea lui Vasile Blaga de la conducerea Senatului, ceea ce denotă că nici conceptul de lovitură de stat nu mai are obiect. Or informaţiile de mai sus nu trebuie să ajungă concomitent la urechile poporenilor, fiind în pericol procentele electorale ale ARD şi aşa destul de amărâte.
Pentru alimentarea tărăboiului mediatic, vectorii lor de atac se strofocă mereu să echilibreze discuţia: atacat din toate direcţiile pentru inducerea în eroare a comisiei guvernamentale de privatizare şi pentru lipsa unei garanţii serioase a creditului de 45 mil. €, Dan Diaconescu găseşte scuze şi înţelegere la activiştii PDL. Partea comică este că trebuie obligatoriu să nege alianţa cu Dan Diaconescu şi să demonteze orice acuzaţie care ar plana asupra PDL în legătură cu Oltchim în perioada guvernărilor portocalii.

A trântit Ponta uşa sau e tot manipulare?

În condiţiile de mai sus, este de înţeles reacţia prim-ministrului Victor Ponta de a părăsi şedinţa CSAT. Explicaţia era cea bănuită: Traian Băsescu a încercat să impună crearea unui Oberminister de Externe la Cotroceni, cică pentru a reajusta imaginea României făcută ţăndări la referendum. Iată încă o tentativă de absolvire a unei vinovăţii clare, aceea de a răspândi pe toate canalele mapamondului ştiri false despre România, pisica moartă fiind din nou aruncată în curtea Guvernului USL.
Toate se întâmplă fiindcă instituţiile statului de drept au devenit jucători partizani pe scena politică, anchetele, deciziile înaltelor instanţe nemaiputând clarifica vinovăţiile personajelor politice la vârf. Iar alegerile din decembrie trebuie să ne prindă pe toţi curaţi şi neprihăniţi. Cine s-o mai creadă?

Petru Tomegea

Spaţiul public şi distorsionarea informaţiei

Definit îndeobşte prin excluderea celui privat, spaţiul public s-a bucurat încă din antichitatea greacă şi romană de o atenţie aparte, studiul lui ajutându-i pe conducători să-şi ajusteze deciziile, fie în societăţile democratice, fie în cele aristocratice. Reglementările sale ţin, în genere, de tradiţie, având la bază caracteristici de bun simţ precum libertate, dreptate, democraţie, cinste, onoare, demnitate, bună convieţuire, respect pentru alteritate etc., în proporţii specifice fiecărui tip. De remarcat că întotdeauna spaţiul public denotă măsura nivelului de civilizaţie, de aceea statele, organizaţiile civice insistă să se legifereze mare parte din numeroasele-i aspecte.

Dezordinea, devălmăşia, dereglementarea spaţiului public românesc sunt primele mari surprize de care te loveşti pretutindeni, de la afişele, reclamele, anunţurile lipite, apoi uitate acolo până le distrug intemperiile, la starea jalnică a gărilor, sălilor de spectacole, a refugiilor pentru pietoni, localurilor, pieţelor, mijloacelor de transport etc. Pe stradă, în locuri cu vad, te izbeşti de tot soiul de indivizi soioşi expunându-şi infirmităţile inflamate ori cerşind prin cântece lălăite. În interiorul instituţiilor de contact cu cetăţeanul te întâmpină aerul stătut de pe vremuri, aceeaşi lipsă a actualului, aceeaşi mizerabilă delăsare vizuală, aceleaşi turbulenţe cacofonice obositoare, chiar dacă marmura, termopanele îţi iau ochii. Lipsă de respect faşă de ceilalţi şi de noi înşine.

Nu despre asta fi vorba mai departe, ci despre distorsionarea informaţiei în spaţiul public, mai ales sub aspectul său infracţional. Întrucât fenomenul a cunoscut amplificare rapidă, există pericolul permanentizării, cu atât mai mult cu cât nivelul slab de reacţie a concetăţenilor poate lăsa profitorilor impresia că se poate şi aşa, sperând ca obişnuinţa impunităţii să devină lege.

Cine deschide ochii când dă de clipuri, calupuri, afişe, spoturi … publicitare indicând fel de fel de produse care de care mai „isteţe” îşi păstrează banii la locul lor. Chiar dacă gardurile, zidurile, stâlpii, geamurile, vitrinele, difuzoarele, ecranele, jurnalele sunt pavoazate cu imagini de lux. Cu siguranţă, acasă, va constata că i-a aruncat pe apa sâmbetei. Nu s-a văzut nici un organ de protecţie a consumatorului să verifice corespondenţa între reclamă şi calitatea produsului şi nici afacerişti în spatele gratiilor pentru asemenea falsuri, minciuni, înşelătorii ordinare. La fel stau lucrurile şi-n sezonul ieftinirilor de toamnă pe plaiurile noastre. Când intri în (neapărat!) „market”, descoperi că etichetele au fost falsificate ca preţurile să pară ieftinite, iar afişul de doi ari, în culori ţipătoare, îţi fură inima.

În ceea ce priveşte calitatea, peste tot eşti anunţat că în cutare loc dai numai de articole de firmă, verificate, iar la domiciliu produsele culinare au gust dubios, etichete suprapuse, nasturii cămăşii de lux sar la prima folosire iar aparatele de „marcă”, făcute probabil pe vapor, mor când ai nevoie de ele. Pentru plângerile tuturor păcăliţilor n-ar ajunge o armată de inspectori.

Nivelul calitativ al serviciilor ar trebui să fie corespunzător preţurilor, de o stea, de două, de trei…, iar patronul mulţumit cu suma de pe chitanţă. Nu numai că în spatele „stelelor” afişate nu afli ce-ai plătit, dar la terminarea comenzii ori mai devreme, pentru a condiţiona efectuarea, apare jenant o mână întinsă pentru ciubuc. Cu cât este mai atractivă oferta, cu atât mai mare posibilitatea de „a lua ţeapă”,  cea mai frecventă locuţiune verbală a limbajului comun.

Banca naţională, ministerul finanţelor, fiscul, garda, numeroasele organe de control se luptă(?) cu morile de vânt încercând să impună disciplina financiară. Să fim serioşi. Nu se întâmplă mai nimic. Deşi e plin de reclame bancare, pe solicitant îl aşteaptă un întreg calvar, atât înainte, cât şi după, de la o mulţime de formalităţi hârţogăreşti umilitoare, până la dobândă. Chiar deschizând bine ochii, (România – stat de drept?), la prima rată te poţi trezi că pe lângă dobândă mai ai de plătit, cică legal, câteva comisioane „normale”: al băncii, al concesionarului, al celui ce întocmeşte contractul, pentru gestionarea contului, pentru verificări, pentru formulare, pentru plată în avans(!), pentru fel de fel de operaţiuni interbancare, aceleaşi situaţii fiind de notorietate şi la carduri, iar dobânzile, odată inscripţionate, rămân bătute în cuie, chiar dacă pe piaţă scad. Nu şi când cresc. Când depui bani la bancă ori în card, situaţia se inversează, tot în defavoarea ta. Măcar că ai contract, la scoaterea banilor te trezeşti cu …praful de pe tobă. „Miroase a cămătărie”, spun tot mai mulţi analişti, românii temându-se şi să mişte cardul în buzunar de frica atâtor comisioane. Singura speranţă a fost la operatorii străini, numai că între timp, s-au dedat şi ei cu obiceiurile dâmboviţene.

Mass-media te asaltează asiduu cu publicitate neobrăzată asupra „produselor” unor  manelişti de vijelie, de aur, de Piteşti ori de balaoacheşi care te asasinează în mijloace de transport, în localuri insalubre, în pieţe, la iarbă verde, în bloc, în parc, în… cimitir. Într-un stat de drept, poluarea sonoră se pedepseşte drastic. Venituri se obţin numai în baza unor calificări date de şcoală, iar cumpărătorii sunt educaţi să evite kitsch-ul suburban. Nu-mi aduc aminte ca vreun savant să fi spus că asemenea făcături sunt muzică. Frumoasele versuri, melodiile populare româneşti sunt transpuse pe linii melodice şi ritmuri de harem calchiate după cele din bazarele Orientului. E vorba de furt intelectual, de plagiere ordinară prin care, cu insolenţă şi tupeu, analfabeţii ajung „mari” compozitori, acumulând din lipsa noastră de educaţie averi fabuloase căci terfelirea valorilor culturale consacrate nu constituie infracţiune, iar noi renunţăm definitiv la cultura şi civilizaţia Europei.

Petru Tomegea