Pepiniera lui Radu Berceanu

Un politician care se respectă îşi alege şi cultivă cu mare grijă urmaşii, iar Radu Berceanu n-a făcut excepţie. Aşa a ajuns Gelu Vişan să fie promovat din treaptă în treaptă la organizaţia de tineret a PDL din Craiova şi apoi la biroul senatorial al cunoscutului politician, iar pentru câteva luni, în 2008, chiar senator.
Prin ce s-a remarcat cu predilecţie pedagogul de liceu Gelu Vişan? Prin corzi vocale foarte puternice, rezistente şi prin insistenţa insolentă de a-şi întrerupe preopinentul în timpul deselor emisiuni TV la care era invitat. Ce competenţe are? În CV-ul afişat pe site-ul Camerei Deputaţilor scrie ceva de Facultatea de Ştiinţe Politice, dar, urmărindu-i discursurile şi intervenţiile publice, realizezi cu uşurinţă că politica e arta bunei guvernări, dar aserţiunile lui Vişan au a face doar cu infama politicăreală autohtonă. Cât despre învăţăturile de prin tratate de politologie, or fi fiind ele bune la ceva, dar nu pe la noi. Fireşte, nu are rost să ne facem sânge rău, asemeni lui sunt destui prin toate partidele.

Agamiţă redivivus

După o vară de foc în care a făcut bătături la colţurile gurii, vocea fiindu-i suprasolicitată 24 ore din 24 în apărarea idolului suspendat, Traian Băsescu, Vişan s-a trezit în toamnă făr’ de coledzi(u) ca de acum celebrul Agamemon Dandanache. Şi tot asemeni lui Agamiţă, „ pac! – la Războiul”, pardon, la România Liberă, Romania TV etc. nu cu „o scrisoare de amor”, ci cu alte chestii compromiţătoare la adresa fostului său Mecena, binefăcătorul care i-a împrumutat cândva până şi „costumele şi cravatele sale”…
Şi dacă tot asistăm noi cu mare haz la caraghioslâcuri caragialeşti cu Ziţa şi Miţa, poate n-ar fi rău să vedem din ce s-au luat la harţă: cică „în politică (a PDL) funcţionează acelaşi sistem ca în mafia italiană…” Se ştia. Că „valoarea unei şpăgi pentru un contract cu statul este de 500.000 de euro. (De obicei, 5% din valoarea contractului era o spaga onorabila)”. Nimic nou. „Relaţia mea cu domnul Berceanu s-a stricat când eu n-am vrut să se dărâme în Craiova două mari obiective. Mi-a dat acordul, după care a venit la mine şi mi-a spus «Cât vrei ca să taci?… dacă vrei să te sinucizi, fă-o singur»”. Se referea la pâră.

Ziţo, nu te lăsa!

După care să te ţii, Ziţo: contracte din bani publici daţi cu nemiluita firmelor de partid şi ale prietenilor, cunoscuţilor…, ba de la Romsilva, ba de la Administraţia Bazinală Jiu, de la Săuleşti ori Pleşoi… Milioane şi milioane pe care, în loc să le aflăm puse la treabă pentru scoaterea economiei româneşti din impas, se odihnesc prin conturile unor baştani din clientelă.
„Afacerile de peste 30 de milioane de euro pe care le-a făcut organizaţia PDL din Dolj în legătură cu banii publici, motiv pentru care am fost sancţionat… PDL din Dolj este un fel de SRL. Tot ce se întâmplă în PDL Dolj înseamnă afaceri cu statul, toate primăriile PDL au afaceri cu firmele PDL. Organizaţia la nivelul judeţului Dolj este un club de afaceri” zice cu parapon Vişan, la unison cu „o anumită parte a presei” din 2004 încoace.

Vişan muşcă mâna…

Abia acum înţelegem de ce, pe un ger de crăpau pietrele, demonstranţii strigau în stradă Jos Boc! Jos Băsescu!, iar numărul jandarmilor îl depăşea adesea pe acela al protestatarilor. Ceea ce nu înţelegem şi pace e de ce Radu Berceanu neagă atât de vehement dovezile prezentate cu subiect şi predicat de fostul discipol sau ucenic întru ale politichiei noastre originale, bătându-şi joc de justiţiarul căzut în dizgraţie:
„Bă, Gelule, nu-ţi dai seama că tot aici o să vii?” – „Lasă, domne, ca eu vin de sus”, a răspuns Gelu Visan, „ceea ce bineînţeles că a enervat pe toată lumea şi a pus pe toată lumea pe picioarele dinapoi”, a afirmat, adânc, senatorul PDL, Berceanu. Va fi fiind vorba de zoon politikon sau de oarecari potăi nefiroscoase?

În numele integrităţii morale…

Dacă în al 23-lea an al democraţiei noastre originale, politica a evoluat în asemenea hal, făcând un calcul simplu prin înmulţirea cu 41 judeţe + Capitala şi adăugând miliardele de prin ultimele stenograme, nici nu-ţi vine a crede că mai există pe hartă o ţară numită România şi un popor român printre celelalte entităţi europene, iar dacă mai există, şanse de a scăpa de astfel de politicieni n-au fost, nu sunt şi nici nu vor fi.
Pentru că „finis coronat opus”, partidul-autor al nefăcutelor de mai sus vine acum din nou să ne ceară votul, dar nu orişicum, ci în numele unor principii de integritate morală susţinute cu o teribilă naivitate de o comisie condusă de însăşi celebra luptătoare anticorupţie, Monica Macovei.

Petru Tomegea

Nici circul politic nu mai e ce-a fost

Abia scăpaţi din noaptea totalitarismului, priveam cu nesaţ la TV zi şi noapte spectacolul oferit de dezbaterile CPUN, un fel de parlament alcătuit 50% din FSN şi alte 50% din câte 3 reprezentanţi ai partidelor născute în focul acelor zile. Ochii însă ne erau aţintiţi spre legendarele figuri de politicieni interbelici, retorica şi gestica lor reuşind să lege cumva firul rupt al politicii româneşti de peste 45 ani.
Se regăseau acolo in nuce mai toate ideologiile de pe mapamond, mai toate curentele politice europene, dar şi destui şefi din varii sectoare economico-sociale, avocaţi, medici, profesori, „experţi” ai Securităţii şi ai Academiei PCR Ştefan Gheorghiu, mai toţi aduşi acolo de revoluţionari ca Brucan, Marţian, Iliescu. Cum a fost posibil? Simplu: personalităţile remarcabile ale politicii, gazetăriei, ştiinţei şi culturii făceau parte din structurile fostei securităţi, iar FSN nu avea încredere în partidele istorice.

Ce este circul politic?

E o combinaţie între actori, saltimbanci, măscărici şi politicieni devenită fenomen de masă cu sprijinul mass-media. De la ei au deprins românii să facă politică, fostele şcoli de partid dovedindu-şi repede inutilitatea. Principalii actanţi politici ai vremii au observat că imaginea publică, notorietatea se pot consacra prin intermediul câtorva gesturi şi fraze bine meşteşugite, de dorit cu încărcătură comic-beletristică, uşor de reţinut, încât era foarte greu de deosebit actorul de politician.
Notorie este existenţa, unică pe mapamond, a unui partid parlamentar din mantaua lui Caragiale, numit „liber-schimbist” cu destui adepţi şi chiar cu oarece rezultate. Căci la început circul politic a fost axat pe clovnerie-oratorie, mai toţi fiind mari meşteri la împerecheri de cuvinte şi sensuri care de care mai deocheate.

Fiind artă şi ştiinţă, politica ar fi trebuit învăţată

Privind fără mânie şi fără părtinire acele vremuri, e uşor de priceput că principiile şi doctrinele politice stârneau oroare, iar cei câţiva practicanţi erau repede taxaţi pentru vorbăria lor păsărească pe care nu o înţelegea poporul, aceasta fiind prima fază a politicii noastre de masă.
În absenţa unei adevărate elite credibile şi modelatoare, în condiţiile în care cei câţiva politicieni cu ceva activitate interbelică precum seniorul Corneliu Coposu, Ion Raţiu, Radu Câmpeanu, Sergiu Cunescu erau desfiinţaţi, diabolizaţi, politicienii, buni, răi, aveau de gestionat treburile interne şi externe ale ţării.
Nefiind timp de carte, nici de studii politice, cu o şcoală politică nici azi prea răsărită, circul şi politicienii panglicari au continuat a face carieră, în timp ce politicienii şcoliţi cu greu prind un loc în colegii, consilii. Pe deasupra, beştelirea cărturarilor continuă de la cel mai înalt nivel.

Circul a început să plictisească

Necazul e că după două decenii de politici publice improvizate, de circ, vorbărie şi spectacole vetuste cu băi de mulţime aranjate pe bani, în sfârşit românii par să-şi dorească altceva, sau cel puţin aşa arată cele câteva sondaje. A nu se uita că rezultatele proaste ale guvernărilor recente au scos lumea în stradă, provocând demiterea a două executive.
Între timp, vechii actori au devenit cabotini. Neştiind să facă altfel de politică, se iluzionează cu succese facile: în loc să explice situaţia-limită în care s-a ajuns, îşi acuză adversarii, încercând să-i linşeze mediatic; în loc să-şi recunoască spăsiţi vinovăţia ca să câştige capital electoral fie şi prin victimizare, ies în faţa mulţimilor cu ameninţări la adresa celor de altă părere. Pentru că le lipsesc lăudătorii, îşi ridică singuri osanale.

Circul şi urnele

Azi circul politic a căpătat efecte hilare, fără a mai aduce cine ştie ce avantaje la urne. Merge mână în mână cu incompetenţa, provocând sărăcie şi daune nu doar morale greu de acoperit. În plus, amestecând în bătălia politica românească, de o parte ori de alta, tot felul de personalităţi ale UE şi organizaţii partizane occidentale, politicienii noştri vor pierde întâietatea în propria ţară, iar centrele de decizie se vor muta, ca în alte vremuri zbuciumate ale istoriei, în afara graniţelor.
În aceste condiţii, Parlamentul îşi va pierde din suveranitate, şi asta nu neapărat din pricina integrării mai strânse în UE, ci pur şi simplu din lipsa competenţelor şi a profesionalismului.

Petru Tomegea

Gura lui Valeriu Turcan adevăr grăieşte

Gura lui Valeriu Turcan adevăr grăieşte

Face ce face PDL şi, prin niscaiva vorbe, gesturi ale vreunui fruntaş de-al său, strică tot ce-a construit luni bune cu disperarea rătăcitului în pustie.
Deşi păzit cu străşnicie să nu rateze ţintele de partid şi să le bifeze pe ale sale, rolul de lansator de bombiţe şi şopârle l-a jucat cu multă măiestrie Sebastian Lzăroiu: când a rostit celebrul basm de adormit copiii cu Albă ca Zăpada, fără să-i numească pe cei şapte pitici, toată lumea a priceput că partidul portocaliu e pe ducă şi n-are cui lăsa moştenire zestrea guvernării.

Rolul basmelor în buna guvernare

După ce mai marii PDL şi-au dat seama că poveştile cu zâne dăunează grav imaginii partidului, l-au tras mintenaş pe dreapta, sinecurizându-l pe maestrul păpuşar la TvRM.
Simţindu-i-se lipsa, i-au pregătit după exact acelaşi tipic un locţiitor, profesionist însă, un alt cotrocenist de marcă, dl Valeriu Turcan. Se vede treaba că în nomenclatorul de funcţii al PDL este şi aceea de băsmuitor, iar Cotrocenii au devenit Academie de PR.
Mai întâi l-au fezandat sub costoroaba sediului din Modrogan, i-au pregătit lada cu marafeturi, iar acum iată-l la prima partitură: cică MRU „ori accepta alocările şi ieşea scandal politic cu Opoziţia, ori nu le accepta şi era o şansă mare să cadă Guvernul şi să ai instabilitate politică, în an electoral şi pe fond de criză”. Mare patriot, soro!

Unde vedeţi voi criză?

Aşadar, pentru evitarea unei crize guvernamentale s-au găsit rapid 648 233.000 de lei noi, dar pentru reîntregirea salariilor cu 15% nu se găsesc şi pace. N-au contat nici criticile Opoziţiei şi ale mass-media, ci numai ameninţarea cu demiterea de către propriii comilitoni. Aşa că primarii şi baronii portocaliu-burateci au scăpat de stresul campaniei electorale. Se vor umple uliţele de sacoşe asortate la culoare, plicuri cu Aurel Vlaicu ori poate I. L. Caragiale şi pavoazări pe blocuri-turn cu portretele candidaţilor full HD.
Genul acesta de politici publice l-a făcut celebru şi pe fostul prim ministru Boc, trecut pe linie moartă în vederea unei resuscitări ulterioare. Când va cânta cocoşul de trei ori? În schimb rolul lui Turcan prinde contur: „Prioritatea zero o reprezintă alegerile locale. Concentrarea ar trebui să fie maximă în mod particular asupra scorului de la Bucureşti, Constanţa şi Cluj. Abordarea electorală a acestor zone ar putea să influenţeze major, în bine sau în rău, scorul partidului pe ansamblu”.

Numai prim ministru să nu fii

Nouă ni se tot perorează de vreo două luni că guvernul Ungureanu nu-şi vede capul de atâta treabă cu industria, şcoala şi spitalul, cu nivelul de trai şi cu Cupru Min şi cu Roşia Montană şi cu Chevron – gazele de şist, ufff! şi când colo Turcan scapă porumbelul din cuşcă: sanchi! Nimeni nu are altă preocupare decât alegerile. Ori le câştigăm, ori…
Totuşi, ca vorbele sale să pară adevărate şi nu şopârle, cică „nu vede imposibilă constituirea unui grup de persoane nemulţumite care să voteze împotriva Guvernului” la moţiunea Opoziţiei. Ne pregăteşte pentru ce e mai rău? Duşmanul totdeauna locuieşte în casă cu stăpânul!
Ca să pricepem noi cât de slabă e Opoziţia, cică singurii adversari ai lui MRU sunt „timpul şi portanţa” (cât poate duce în spate?). Timpul va fi fiind extrem de scurt, se înţelege, dar portanţa asta uriaşă a unui intelectual de ţinută academică poate face minuni când e vorba de un partid nou! Mai ales când PDL se pregăteşte de botez.

Orice naş îşi are naşul

Dacă până acum primul ministru trebuia perceput ca independent, drept dovadă, uşa trântită artistic PDL-ului să dea bine la TV, alte semne ale independenţei au lipsit cu totul. Din contră: e ochi şi urechi la mesajele şefului său, dl Băsescu, ba chiar îşi face repejor loc printre jurnalişti spre a fi primul care să-l salute la descălecarea din limuzina prezidenţială…
Însă partidul i-a găsit repede ac de cojoc: cum ameninţă că semnează o moţiune de cenzură, cum i se satisfac toate cererile. De aceea, percepţia publică generală e că dl Ungureanu continuă neabătut guvernarea Boc: ţine partidul strâns unit în jurul conducătorului iubit folosind cu mare dibăcie bugetul statului, vorbeşte foarte frumos şi clar la televizor, dar, din păcate, abia apoi îţi dai seama că, de fapt, în buna tradiţie a serviciilor secrete, n-a spus mai nimic.

Petru Tomegea

De la republica lui Groza-Dej la Noua Republică

 

 

 

 

 

„Let the stars sing…, Let the Republic begin!” (Să cânte stelele…, Să înceapă Republica!) aşa a debutat o altă New Republic prin ianuarie, a.c. Republici însă există din antichitate, iar aceea a lui Platon e un model încă neatins. În lumea a treia, „noi” republici, noi şi originale democraţii, mişcări politice se nasc mai cu seamă la vreme de recesiune.

Evitând cărările glodoase ale patriei, politichia românească bate câmpii prin Galaxie, de unde ne aduce, deocamdată pe bloguri şi prin studiouri TV, o creaţie „nouă”, pueril-adolescentină, marca Internet-socializare: „Noi, fiinţele Galaxiei… uniune liberă a planetelor… prosperitate, libertate pentru toţi… New Republic”.

 

Gogoşi şi cuvinte-cârlig

 

O mulţime de gogoşi deodată! Sunt şi aiurea exaltaţi care, prin intermediul vocabulei „nou”, speră să ajungă la putere într-un iluzoriu guvern universal. Frate bun cu cel secret ori mondial, sionist, din umbră, de nu Bilderberg – momeală şi manipulare. Suntem imbatabili la scenarii fantasmagoric-păguboase.

Dar cuvântul-cârlig „nou” are totuşi temei istoric. Republica la români a debutat sub rele auspicii, pe un scenariu de opera buffa scris de un alt revoluţionar ambetat, Alexandru Candiano-Popescu, şi eşuat în doar câteva ore penibile pe străzile Ploieştilor. Caragiale i-a devenit cronicar fără voie în „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”. No comment!

 

Părinţii republicii: Groza şi cu Dej / Bagă spaimă în burgheji

 

Republica avea să se instaureze în fapt printr-o mascaradă la 30 decembrie 1947. Perceput ca act samavolnic al cuceritorului, poporul român n-a catadicsit să-i legalizeze certificatul de naştere, scris de Gheorghiu-Dej şi Petru Groza, cu ţevile tancurilor sovietice îndreptate către Rege. Ca să nu iasă de sub vitriolul caragialesc, Ceauşescu a transformat această făcătură ilegitimă în republică socialist-prezidenţială cu sceptru monarhic, şi azi ispititor.

Mişcarea Populară „Noua Republică” şi-ar putea face loc în spaţiul public deoarece poporenii s-au săturat de sărăcie, politicianism, ipocrizie, corupţie, incompetenţă şi politicieni de paie. Ar cam fi nevoie de o schimbare radicală. Însă…

 

Cum sună viitorul?

 

Viitorul sună cinic. Iniţiatorii, deşi intelectuali cu pretenţii, nu pot înlocui mantaua despotică a lui Machiavelli cu ceva actual, viabil, modern. N-au învăţat să creeze o nouă formaţiune altfel decât dezbinând, provocând tulburări şi dispute, căci cultura politică românească se află sub zodia urii dihotomice, semn al primitivismului.

Noua formaţiune politică, în caz că va depăşi faza confuziei între dorinţe şi realitate (wishful thinking), va întâmpina o serie de dificultăţi, unele greu de surmontat. Va înlocui sau nu partidul de la putere cu tot cu caii săi bălani? Se va crampona ori nu de culoarea verde-portocaliu? Va reuşi ori nu să atragă alte bazine electorale în afara celor ce azi alcătuiesc nucleul dur al PD-L de 10-15%?

Pariind în continuare pe Traian Băsescu, a cărui miză prim-ministerială s-a veştezit, trăgând abraş pe şmecheriile cu reforma constituţională şi regionalizarea când ambele au nevoie de referendum şi acordul a două treimi din membrii Parlamentului, scorul s-ar putea să nu-i legitimeze electoral în 2012.

 

Noua Republică, dreapta şi Monarhia

 

Intrigă însă poliloghia despre coagularea polului de dreapta, visul dlor Stoica, Stolojan & co pasat mentorilor noii „mişcări”. Asemenea iluzii mai fac azi cât o ceapă degerată. Şi apoi, dezertorii liberali n-au fugit degeaba la stânga eşichierului în 2006, unde se afla PD! Nimic nu-i îndreptăţeşte azi pe oportuniştii de atunci să conducă dreapta românească, de moment ce joacă la cacealma: semnalizează dreapta că dă bine, dar pe din dos o cotesc la stânga, singura aducătoare de voturi în România. De aici antipesedismul lor „doctrinar”.

Noua Republică ar trebui mai întâi să devină credibilă, cel mai important obiectiv fiind legitimarea regimului republican, în condiţiile în care monarhia recuperează rapid terenul. Nu degeaba se strofocă preşedintele s-o mârşăvească. Impunerea formaţiunii va fi dificilă în condiţiile în care analiştii deja aduc în discuţie asemănări cu extremiştii fascişti interbelici. Lipsa de experienţă a iniţiatorilor îşi spune cuvântul: când vrei ca pisica să prindă şoarecii din şură nu-i pui clopoţei la gât.

 

 

Petru Tomegea

 

 

 

 

 

 

 

 

Cameleonii portocalii visează verde-nrourat

 

 

 

 

Fără să vrem, asistăm de câteva luni la chinurile facerii unei noi-vechi formaţiuni politice, cândva portocalie, în curs de înverzire. Nici vorbă de ecologism. Se pofteşte o megaconstrucţie de dreapta, un fel de aspirator naţional al tuturor tendinţelor populare, liberale, conservatoare şi ce se va mai găsi. Modelul îl flutură de ani buni dl Valeriu Stoica, mare ideolog şi strateg democrat-liberal.

S-ar prinde în horă mintenaş ţărăniştii lui Pavelescu, rămaşi pe de lături, dar morţi de câţiva ani după vreo ipotetică sinecură, farsa PIN Guşă, ecologişti veşnic în căutare de formă, populiştii marca DDD sau becalieni. Trădătorii altor partide vor fi puşi ca întotdeauna în capul mesei. Ca să dea jos USL, cică „pe scena politică bate un vânt de Convenţie Democratică!”

 

Rebrănduirea asta ce mai e?

 

Unii consideră acţiunea un fel de rebranding al PD-L, în pierdere urâtă de suflu, de membri activi şi susţinători, cu o cotă a încrederii care le trezeşte fiori în viitoarele campanii. Dar rebrănduire fără program nu se poate.

Nu sunt puţini cei ce idealizează politica antebelică, trecând sub tăcere cameleonismul, trădarea joasă, şantajul şi etajul, mica ori marea ciupeală. Dacă-l cităm pe Caragiale, cameleonii „sunt vechi, domnule!” Ca şi Agamiţă Dandanache, se lăudau că vin „de la patuzsopt”, că luptă în „toate Camerele, [se dau] cu toate partidele, ca rumânul imparţial”, aşadar mereu cu fundul în mai multe luntri, ca să se poată „lipi” de oricine le dă mai mult. Azi s-ar zice că joacă la două sau mai multe capete.

Cameleonismul s-a jucat într-o tragedie cu multe sute de mii de morţi după 23 august, când câteva cozi de topor ale partidelor istorice, inclusiv ale foştilor social-democraţi şi socialişti, au dat cinstea şi onoarea pe ruşinea înfrăţirii cu PCR. După un răgaz de vreo 40 de ani, fenomenul a reapărut în toată „măreţia” lui în 1989.

 

De la roşu purpuriu, la verde buratic

 

De un roşu bolşevic până în măduva oaselor, mari activişti şi securişti au renunţat la purpura tovărăşească, croind social-democraţia „modernă” sau reinventând fostele partide istorice. Au stat o vreme pitiţi în dosul unor figuri autentice de politicieni de înaltă stirpe ca seniorul Coposu, fraţii Boilă, Ion Diaconescu, Radu Câmpeanu, Dan Amedeo Lăzărescu, I.V. Săndulescu, Sergiu Cunescu etc.

Nu s-au mulţumit însă multă vreme cu rangul secund, începând marea burzuluială politicianistă de după 2004 când doctrinele şi curentele s-au contaminat reciproc, că nu mai ştii unde e stânga şi dreapta, unde sunt democraţii ori democrat-liberalii.

Postdecembrist, cameleonismul s-a practicat la greu şi cu bune rezultate: FSN, FDSN, FDUS, PDSR, PSD au dus la îmbrobodirea electoratului în două Duminici ale Orbului şi o dată în 1992. Văzând că ţine, au copiat-o şi alţii, însă fără succesul scontat, ultimii amatori fiind PD-1991>PD-L-2007. Acum se coace o mare strânsură politică, mişcare-obsesie de dreapta,  gândită în laboratoarele puterii, care „să ţâşnească din valul indignării(?) şi entuziasmului nostru”, sub bagheta dlui Lăzăroiu, cu maeştri de ceremonii Boc, gen. Oprea, Miki Şpagă, Morega, Tărâţă, toţi luptători glorioşi împotriva stângii bolşevice!

 

Cum e la alţii?

 

În democraţiile aşezate, arareori se produc astfel de mutaţii, doar dacă apar acumulări şi evoluţii doctrinar-ideologice, fenomene social-economice care converg spre o anumită osatură a majorităţilor politice, nicidecum stratageme oportuniste de păcălire a alegătorilor.

Dacă în lumea civilizată schimbările se fac în deplină transparenţă, la noi funcţionează subversiunea: partidul-pâlnie UNPR, apărut pe scena politică prin management de culise, achiziţionează la hurtă din piaţa politică primari, consilieri, parlamentari slabi de înger şi de virtute ai altor partide.

 

Ciocu’ mic!

 

Presa nici măcar n-are voie să critice cameleonismul fără a trezi un cor de injurii şi grosolănii ale liderilor portocalii de opinie şi ale postacilor, tot mai scrofuloşi la datorie. Acum le dă apă la moară un proiect de lege care va închide gura criticilor, interzicându-se organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice în faţa palatelor Cotroceni şi Victoria. În loc de întoarcere cu faţa la popor, de care li-e frică. Să sperăm că legea nu se va numi „Ciocu’ mic!”

 

Petru Tomegea

 

 

 
 

Lucrătura politică, de la Bastus la WikiLeaks

 Sindromul făcăturii, al lucratului pe la spate bântuie politichia dâmboviţeană, dar nu e patent românesc. E născocit de când lumea. Primul „lucrat” pare a fi fost Ulise, iar Homer fixează pentru eternitate coordonatele mârşăveniei. Însă, cu toate eforturile peţitorilor, Penelopa nu cade pradă lucrăturilor ignobile, rămânându-i fidelă. La noi nu e lucrătură fără succes.

Astfel, strămoşul Bastus (Bicilis) s-a apucat de lucrături tocmai când romanii îi ameninţau hotarele, iar urmaşii lui au rămas în istorie ca pârâşi pătimaşi la curţile vizirilor. În fapt, cam la toate curţile de primprejur. Se săturaseră de ei până şi padişahii. Ca uneltirile să nu mai ajungă la urechile Înaltei Porţi, domnii îşi angajau capuchehăi, un fel de ofiţeri de (contra)informaţii, care să le bareze drumul. Chiar şi aşa au căzut capete de voievozi printre care al evlaviosului Brâncoveanu.

Dacă în Occident lucrăturile mai au oarece ştaif, legile cavalereşti nefiind ieşite cu totul din uz, la noi domină schemele joase, mojiceşti. Un model clasic de lucrătură a fost expus pe larg de I. L. Caragiale în „O scrisoare pierdută”. În mare, constă în porunca „să-l lucrăm pe onorabilul”, iar poliţaiul o duce „scrofulos” la îndeplinire. Să nu se pună rău cu „supiriorul”. Ca şi azi.

În prima etapă „îl dezarmăm cu desăvârşire” pe stimabil, ca apoi lovitura de graţie să-i înmoaie cerbicia, să-i toace ficaţii. Iniţiatorii se exprimă „curat şi desluşit”, dar de ieşit iese „curat-murdar”. Cu timpul, schemele s-au înmulţit, iar 45 ani de comunism au ridicat lucrătura la rang de mare artă: sute de mii de duşmani ai poporului zac prin canale şi gropi comune fără să le fi pus nimeni o lumânare.

Acum ţara e un şantier, iar lucrăturile nu se mai fac numai din vorbe, cu oratori tot unul şi unul, ci se foloseşte şi material didactic-intuitiv. Statagema a ajuns pe culmile gloriei cu cablograme, stenograme, filme, poze, cică „postprocesate”. Scopul: descreşterea adversarului în sondaje şi la urne vs. creşterea „comanditarului” prin aceeaşi manevră. Împotriva duşmanului năzuitor la jilţuri înalte mârşăvesc instituţii, organe specializate, remunerate din ban public, având asigurate finanţare şi suport mediatic după poftă.

Dacă n-a prins lucrătura, au pus umărul batalioane de asalt cu ortaci fioroşi, bine instruiţi. Pregătiţi pentru vremuri grele la Secu. Să-i lucreze din topor pe studenţi şi pe intelectuali cu barbă. Sunt şi firme de PR specializate, care fac bani buni din comunicarea „unidirecţionată”.

Avem şi mărturii, informaţii ale unor personaje celebre. Sub semnătură. La acest capitol stăm mult mai bine decât suratele noastre europene cu democraţie avansată. Şi, ca un făcut,  „lucrătorii” fruntaşi în muncă sunt mintenaş şi fără vorbă multă promovaţi atât de sus, că le stă graiul. Adevărată meritocraţie pe stil nou.

De lucrături au suferit seniorul Coposu: moşier, maşini de făcut dolari, vândut serviciilor străine, ucigaş de ţărani în 1907, securist; Regele Mihai: vânzător de ţară, bagă naţia la stăpân, hoţ de tablouri din patrimoniul naţional, aducător de burgheji şi moşieri exploatatori pe cap de român necăjit; dl Constantinescu: Rona Hartner – actriţa şi o clonă, spion, activist pcr, Ţigareta I, II, III… La cazul Domniei Sale se lucrează fără odihnă. Remeş: caltaboşi, palincă, mită; Geoană: jacuzi, ruşi, soacră; Crin: soţie abandonată la greu, Băsescu şi iubitele, Blaga, ba era, ba nu mai e ( ultimele, aflate în lucru)…

Arareori s-au întors împotriva lucrătorilor. Lista mişeliilor are dimensiunile unui roman fluviu. Romanul nimicniciei noastre. A se observa că în unele cazuri nu iese fum până nu faci foc (Severin).

Că sindromul îl au şi alţii e drept, dar nu ne încălzeşte. Însă stârpirea sa ţine de civilizaţia politică şi implicarea instituţiilor statului de drept. Cât timp legea şi cartea n-au vreun efect, ne vom lăsa pradă emoţiilor stârnite de făcături, iar votul ne va fi influenţat de minciuni şi filmuleţe făcute la comandă în (de)favoarea nu ştiu cui. O industrie înfloritoare în vreme de criză. Ţine loc de politică. Pe banii noştri.

                                                                                                Petru Tomegea

Stâlpii puterii şi tribul politic

 

 

Scandalurile se ţin lanţ în jurul stâlpilor puterii, iar regimul politic românesc îşi arată limitele şi dedesubturile tribale. Asemenea involuţie caracterizează societăţile înapoiate deoarece obiectivele decidenţilor politici nu sunt civilizaţia şi bunăstarea tuturor cetăţenilor, ci doar poftele proprii şi ale familiei, neamurilor, grupului, clanului cărora le aparţin. E nevoie de argumente.

Dacă bolşevicii au lichidat relaţiile capitaliste decăzute şi stâlpii burghezo-moşiereşti prin coerciţie, represiune şi execuţii sumare, instituţiile recent eliberate de chingile totalitarismului  s-au oploşit sub aripa mai marilor zilei. Le e frică de libertate. Se tem să-şi ia soarta în propriile mâini, aşa cum prevede legea. Dreptate se face mai cu seamă sub presiunea unor organisme internaţionale, sau demonstrativ, cu mascaradă TV, pentru a nu pica examenele UE: admiterea în spaţiul Schengen, rapoartele periodice pe Justiţie.

În istoria Europei, stâlpii puterii au avut cam aceleaşi denumiri: Peers of England, Pairs de France, Pari d’Italia etc., cu sau fără stepene nobiliare. Pairii erau vasali regelui, neputând fi judecaţi decât de colegii lor. Se mai numeau şi părinţi ai naţiunii, în semn de respect. Ca orice formă fără conţinut împrumutată de fondul autohton, şi aceasta s-a compromis de la început. De aceea, numele de „pair” nu a prins, ci altul, neaoş, de stâlp al puterii, atrăgând fulgerele jurnaliştilor vremii, de la Caragiale şi Eminescu, la C.A. Rosetti.

Chiar şi aşa, sângele albastru nu s-a făcut apă, ci a pus umărul la ridicarea poporuBoc, stâlpi de cafenele, lui prin cultură şi civilizaţie, reuşind să întemeieze o naţiune de rang european, o patrie între 1918 şi 1940. Nu e puţin. N-au lipsit afacerile dubioase, nici nepotismul ori implicarea rubedeniilor, dar au fost excepţia, nu regula. Până la ultimul război, onoarea, cinstea politicianului încă se bucurau de preţuire, iar neamurile, prietenii suspuşilor îşi cunoşteau lungul nasului. În schimb, comuniştii au cultivat tupeul şi obrăznicia neamului de traistă, în dorinţa de a slăbi influenţa elitelor burgheze, iar profitorii revoluţiei din ’89 n-au dorit nicidecum restitutio in integrum.

Dacă stabilim câteva invariabile ale portretului primilor stâlpi ai puterii, aşa cum rezultă din mass-media, sar în ochi pofta nemăsurată de putere şi avere, fericirea împinsă până la delir de a-şi arăta supuşilor autoritatea neştirbită. Doresc să aibă servitori, nu colaboratori, printre personalităţile de frunte, ca să le arate superioritatea, înţelepciunea şi talentul literar. Nu se compară niciodată cu vulgul.

„Stâlpii de cafenele” eminescieni au devenit azi sensibili la durerile aproapelui: soţiile, fraţii, pruncii, mătuşile, verii şi nepoţii sunt puşi în funcţii de răspundere în Guvern, Parlament, instituţii centrale ori locale. În caz că ei înşişi au afaceri cu statul, acestea sunt trecute în seama bunicilor şi a mătuşilor. În ultima vreme, sunt cele mai întreprinzătoare fiinţe, campioana, o tânără speranţă octogenară, care gestionează un contract de peste 4 (patru) miliarde de euro. E de neînţeles de ce dl Boc nu caută alte 99 astfel de manageriţe, ca în numai doi să avem cel mai mare PIB din lume.

Încet-încet, cercul aproapelui s-a tot lărgit, incluzând cumetri, fini, cuscri, naşi, amante, prieteni, tovarăşi de drum, de poker, interlopi cu palate şi Ferrari pentru care se găsesc mereu afaceri mănoase, funcţii şi subvenţii de stat.

Recent, s-a declanşat un război necruţător împotriva pilelor, mitarnicilor, corupţilor din vămi. De fapt, toate puterile de până acum au făcut-o, cu mai mult ori mai puţin tam-tam mediatic, dar rezultatele au fost perverse: distrugând o celulă infracţională, i-au luat locul altele zece. Căci banul nemuncit le fură minţile celor săraci cu duhul.

Sursa necazurilor nu este existenţa stâlpilor puterii, ci aroganţa lor şi puterea de a face „om” pe oricine vor. Fără valori şi moralitate, nu există democraţie. Q.e.d.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

Bătălia politică se ascute

 

 

Continuu. Ca-n bancurile cu „lupta de clasă”. Se poartă duelurile: în săbii să ne tăiem, ori în valeţi să ne ucidem. Cum duelurile la noi au fost mai degrabă în filme şi cărţi, lumea bună neavând insomnii legate de onoare şi demnitate, au rămas să se încaiere interpuşii în numele jupânilor. Măriile Lor sunt prea prinse cu înaltele daraveri de stat ca să încrucişeze spadele ori să se ia la luptă dreaptă. Şi nu de azi de ieri. Fişa lor identitară e marcată cică de lipsa bărbăţiei şi a codurilor cavalereşti feudale. Chestia cu bărbăţia s-ar putea să-i supere pe împricinaţi, de aceea ar fi bine să numească ei tipul duşmanilor politici care, în loc să se ia cinstit la trântă pe toloacă, ori să se ciuruiască după gust, sar ţăţeşte cu gura unii la alţii. Se tot ameninţă de vreo 20 de ani, iar ţara au zăuitat-o în letargie.

Fenomenul scoaterii la luptă a servi(tori)lor nu e nou. S-a practicat în antichitate când oşti precum ceata lui Papuc Hogea Hogegeanu alcătuite din sclavi şi liberţi erau sacrificate primele ca să nu se expună ei, maiores terrae. Deşi era de râsul lumii, după cum s-a văzut şi-n Ţiganiada lui Budai-Deleanu, tactica s-a perfecţionat în al doilea război: comandirii sovietici îi trimiteau pe front pe toţi cei ostracizaţi de bolşevici. Se zice că nici ai noştri n-ar fi făcut rabat.

Numai că oştile cu paloşe şi puşcoace au pierit în negura istoriei, litigiile rezolvându-se azi preponderent prin aşezare la masa tratativelor. Nu şi în politichia românească, unde, dacă gâlceavă ori manipulare nu e, nimic nu e. Nu exişti ca partid, nici ca boier politic dacă nu-ţi mâni sfetnicii la hărţuială pe ecran. Momentan, duelurile au loc între Guvern şi Parlament, ca florete folosindu-se asumările repetate ale legilor educaţiei, salarizării „unice”. În replică, martorul neutru CCR îi declară touché când pe unii, când pe alţii, ca să împace şi capra şi varza.

Furioşi 25 %, poliţiştii l-au provocat pe Dl Preşedinte nu aruncându-i mănuşa în faţă, nici scoţându-şi spadele din teci, ci zvârlindu-i caschetele în grădină ca să încolţească însemnele patriei. Scârba a fost că, de supărare, au pitit în ele „javre ordinare”, ceea ce a trezit grozăvenie de casus beli. Să te ţii duel: bagă Şoric pe ţeavă şi stropşeşte-l pe Tobă, pune flagrant ghiulea Chelu şi însângerează-l pe Fătuloiu. Prins la colţ, înaltul gradat atacă orbeşte, căzând capul lui Tobă. Temându-se să nu pice toată floarea cea vestită şi să rămână cuc, fără să-l alinte cineva dimineaţa cu „Să trăiţi!”, arbitrul ministerial opreşte măcelul.

Însă odată pornit, duelul e ca bulgărele de zăpadă. Trece prin Vămi şi bubuie la Ministerul Justiţiei, el, nu altul, îşi atacă la baionetă propriii judecători care au sancţionat veştejirea drepturilor omului cu aceleaşi 25%. Bugetarii atacaţi la lingurică sar cu condeiul prin tribunale la gâtul Guvernului. Măi, să fie! Toate se leagă. De atâta sabie, paloş, trântă, scatoalce şi cleptocraţie de partid, mare lucru să nu iasă frumuseţe de răzmeriţă. Ca un făcut, n-are cine să nemurească izbânzile în letopiseţ: bietul Neculcea zace la Prigoreni de întunearicu de ani, iar Ioan Budai Deleanu şi Caragiale sunt oale şi ulcele.

Lasă că vitejii îşi tocmesc lăudători, imnografi de curte, mari făptuitori de ode, o tempora! De la ei s-au aflat eroii cavaleri care-şi încontrează cu curaj lăncile în numele idealurilor măreţe de putere pe plaiul carpato-danubiano-pontic. Victor Frunză şi Marcel Breslaşu pot fi mândri. Omul nou n-a apus, iar gloria ditirambilor renaşte. A răsărit iarăşi soarele, atâta doar că lumina nu mai emană de la Răsărit, ci de la viitoarea prezidentă. Frumuseţea, inteligenţa, tenacitatea, curajul, responsabilitatea, anduranţa, motorul de partid… sunt noile atribute ale geniului conducător. Abia acum s-a săvârşit în fapt actul istoric de condamnare a comunismului: savanta de renume mondial, meşter cârmaciul – mândră corabia au închinat steagul, lăsând seva înnoitoare să ne urce la ceruri.

 

Petru Tomegea

Ziare.com

Poporul vinovat şi geniile politice

 

 

Când întâii politicieni şi savanţii făcuţi pe puncte vor cu orice preţ să se ridice deasupra semenilor, îşi iau sfidelnic rolul lui Dumnezeu şi încep să ne judece cu asprime. Dacă sentinţele Lui din Sfintele Scripturi condamnau păcate în afară de orice dubiu, batjocorirea actuală a poporenilor musteşte de aroganţă şi ipocrizie politică. Nu înţeleg şi pace cine îi obligă să ne suporte firea proastă, să guverneze puturoşi, beţivi, curve, pomanagii, hoţi, corupţi care le strâmbă înaltul nas. Pe deasupra, cică suntem prea mulţi şi trăim ca păduchii pe spatele statului mort de slab. Domniile Lor se căznesc zi şi noapte să-l însănătoşească, iar noi, netrebnicii, îi furăm mâncarea din traistă.

Nu ştiu în ce mocirlă am intrat, că s-au produs schimbări identitare. Mai ieri în campanii eram încă urmaşii lui Traian, a şaptea entitate europeană, iar candidaţii îi jurau cu lacrimi în ochi iubire neţărmurită Măriei Sale, Poporului Român, şi deodată am devenit nemernicii care-şi duc ţara de râpă. Pe atunci, la orice supărare, se întorceau la Popor, ca să dea seamă, fixându-i chiar întâlniri periodice în piaţa mare. Acum acelaşi Popor îi scârbeşte.

Fireşte, ne-au bătut obrazul şi alţii. Dar una e critica, certarea sinceră spre îndreptare a lui Eminescu, Caragiale, Drăghicescu (Psihologia Poporului Român), de la înălţimea lor moral-spirituală, şi alta injuria groasă a lui Silviu Bian, mare şef de agenţie, ori Traian Băsescu, împreună cu eminenţele lor, filozofii de partid, pe care ţara şi neamul nu-i mai încap ori îi fac de ocară. Însă remuneraţia, avantajele, privilegiile, luxul şi elicopterul din sudoarea leneşului popor le fac bine. Senzaţia că puterea politică e ruptă de vulg va fi avut-o şi George Coşbuc: „Domnul unde-i? E-n Suceava./ Dar poporul? La Plăieşti”.

Cei ce mai citesc câte o carte îşi închipuie că, atunci când emiţi judecăţi de valoare asupra unei naţiuni, responsabilitatea îţi impune să cântăreşti bine cuvintele şi să te bazezi neapărat pe referinţe ştiinţifice. Or, încercând să aflăm temeiul afirmaţiilor vitriolante descoperim că nicio instituţie publică nu dispune de statistici riguroase asupra lenei, prostiei, ticăloşiei… Ba observăm că procentul asistaţilor, şomerilor, bursierilor, de cuantumul ajutorului nu mai vorbim, este mult inferior ţărilor occidentale. Adevărat e că randamentul lucrătorului român, general vorbind, e mai mic aici. În Apus, unde organizarea proceselor de producţie şi salariile sunt stimulatoare, românii sunt mai eficienţi decât localnicii, fie în agricultură, construcţii, industrii, fie în inginerie, medicină, asistenţă socială.

Impresia de lene vine din necultivarea pământului, uşor de observat din elicopter. Dar cauzele vi le explică orice ţăran, indiferent de numărul de clase: nimeni, în afara bişniţarilor escroci, nu este interesat de produsele lor. Când România era grânarul lumii, în fiecare localitate găseai angrosişti şi depozite. Se oferea preţul pieţei, era o siguranţă. Cine munceşte vrea să se bucure de roadele muncii.

Cât despre capacităţile intelectuale, testele ne situează uşor peste medie: avem mulţi români supradotaţi în marile universităţi ale lumii şi în centrele de cercetare. Presa ne informa că la Silicon Valley cea mai uzuală limbă e româna. Sunt şi oameni cărora viaţa nu le-a lăsat timp de studiu. Nici în altă parte nu e altfel. Numai că în ţările unde capitalul şi inteligenţa au făcut ordine demult, aceştia îşi văd conştiincios de treabă, de familiile lor, fără a năzui nitam-nisam la poziţia de lider naţional, ca apoi să vină cu tupeu nemăsurat să-şi beştelească semenii. Slobozenia gurii i-ar arunca îndată în afara societăţii. Noi le răbdăm orice obrăznicie.

Abia când dl Boc probozea deunăzi pomana şi întinsul mâinii am înţeles că guvernanţii se cred stăpânii noştri, fiindu-le ruşine cu sărăntocii şi ticăloşii care le-au asigurat voturile pe mai nimic. După aşa batjocură şi aroganţă, cum să nu sari cu bocancii pe găleata portocalie?

 

Petru Tomegea

Ziare.com